Aceasta este o Poveste Adevărată. A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost eu n-aș avea ce să vă povestesc. Acum peste 2000 de ani un mare om de știință al Antichității romane, naturalistul Plinius cel Bătrân, nota într-o lucrare a sa că în anul 72, înainte de Hristos, marele general roman, Lucius
Licinius Lucullus a făcut ceva remarcabil pentru Roma – capitala lumii antice. Acest strălucit strateg și conducător militar se întorcea acasă, în fruntea legiunilor sale victorioase. El revenea după aproape 10 ani petrecuți pe front, într-unul din cele mai lungi și sângeroase războaie pe care Republica romană le purtase cu un dușman feroce și atât de priceput în arta războiului. Era vorba de marele rege al Pontului – Mitridate. Romanii îi voiau regatul și bogățiile. Așa că au declanșat războiul contra sa. În primul război l-au bătut pe Regele Mării Negre. În al doilea au fost zdrobiți de acesta. În al treilea, Senatul roman l-a numit în fruntea legiunilor pe consulul Lucullus. Acesta era un conducător militar excepțional, ale cărui tactici și strategii militare aveau să stea la baza studiilor militare ulterioare, până astăzi. El l-a atacat pe regele Mitridate acasă la el, în Anatolia, înfrângându-l. La întoarcerea sa triumfală la Roma, generalul Lucullus a adus din Kerasos (Cerassus, în latină) o colonie grecească din zona Anatoliei (Turcia), un pom fructifer minunat, pe care l-a plantat în grădina vilei sale. Acel pom, care făcea niște boabe zemoase roșii la început și care apoi se înnegreau, la sfârșitul lunii mai, uimise capitala Republicii și stârnise invidia și pofta patricienilor și a plebeilor deopotrivă. Și a sclavilor, evident. Însă aceștia de-ar fi îndrăznit să se atingă de rodul Copacului Minune, ar fi fost executați pe loc. Pe lângă oameni, însă, și păsările cerului voiau fructele lui Lucullus, atacându-i prețiosul pom din grădina sa. Așa că marele general roman a pus gardă de pază pe lângă acel pom fructifer, ca să-i păzească roadele de copiii și de păsările Romei, care dădeau atacuri ziua și noaptea.
Iscusitul strateg militar voia să uimească Roma nu doar cu prada de bogății ce-o adusese din regatul înfrânt, ci voia să le ofere invitaților săi, la banchetul victoriei, un gust pe care nu-l mai întâlniseră. Și o priveliște unică. Cele ale unor fructe pe care nu le mai gustaseră și care proveneau de fapt din Persia cea fascinantă și bogată.
Iscusitul strateg voia să rămână în mintea și-n sufletul cetățenilor romani nu doar ca militar destoinic și ca învingător al cumplitului rege al Pontului, Mitridate – cel care zdrobise legiunile romane în cel de-al doilea război al Republicii cu el. Voia ca romanilor să le rămână întipărită-n suflet senzația de plăcere, oferită de papilele gustative care urmau să guste prețioasele fructe rodite de pomul său. La mijloc era și un calcul politic. Fiindcă Lucullus nu putuse să-l lege de carul său triumfal pe regele barbar, care se sinucisese. De aceea consulul roman cu ambiții politice trebuia să le ofere o plăcere unică senatorilor romani care conduceau
Roma și delegau prin vot funcția de consul. Așa că a luat cu el ceea ce i se păruse lui a fi prețios dintr-una dintre grădinile regale din Kerasos.
Este vorba despre Pomul Minune – CIREȘUL altoit, ale cărui fructe le gustase și le găsise atât de savuroase.
Vă puteți imagina cam ce zumzet, pofte și invidii a putut provoca marele strateg, dacă însuși colosalul Pompei, rivalul său, a putut să spună: „Lucullus se crede un Xerses în togă.” Afirmația aceasta celebră în Roma antică este ea însăși o poveste fascinantă a antichității și nu este doar despre marea pricepere militară a consulului roman Lucullus, ci ne spune și Povestea cireșului și a răspândirii sale în Europa. În același timp ne explică, fiziologic și istoric, de unde ne vine pofta aceasta irezistibilă de a mânca cireșe pe care să le culegem cu mâinile noastre. Sau, precum spuneam în copilăria noastră, ”de a da atacul” la cireșul vreunui vecin.
Atunci când l-a ironizat pe Lucullus că ar fi „un Xerses în togă”, invidiosul Pompei îl comparase cu regele persan Xerses și e fără îndoială că el citise lucrarea Oeconomicus a
filosofului și mercenarului grec Xenofon, discipolul lui Socrate. În acea lucrare a sa, care este primul tratat de economie și de lucrări practice în gospodărie, Xenofon descrie satisfacția ce-o avea atunci când mânca cireșe culese din grădina sa. Din timpul „Expediției celor 10.000” de mercenari greci, pe care a condus-o în Imperiul Persan, ajungând până la fluviile Eufrat și Tigru, Xenofon și-a adus în tolbă ceea ce el a considerat a fi cel mai ușor și mai prețios. Aurul și celelalte prăzi greoaie le-a aruncat în momentele grele ale lungului drum de întoarcere spre Grecia, de pe cursul inferior al Tigrului pana la Pontul Euxin (Marea Neagra). În monumentala sa operă “Anabasis” – care este de fapt primul reportaj de război al omenirii, Xenofon descrie toate peripețiile primejdioasei expediții a mercenarilor greci angajați în război de partea pretendentului persan la tron, Cyrus cel Tânăr, rivalul fratelui său, regele Xerses. Pe care Xenofon l-a învins. Însă fără rost, fiindcă Cyrus cel Tânăr a murit în acea bătălie. Ei bine, zeii nefiindu-le favorabili, mercenarii greci au fost nevoiți să parcurgă Odiseea retragerii spre casă. În lunga și anevoioasa lor retragere au întâlnit domenii ale nobilimii persane unde, la loc de cinste, era un pom fructifer cu fructe zemoase: cireșul. Xenofon Filosoful a înțeles imediat importanța economică a acestui fruct, care era primul care dădea roade după trecerea iernii. Așa că a păstrat în tolba sa sâmburii celor mai mari și zemoase cireșe.
Să mai spunem că odată cu sosirea sa și a mercenarilor săi în zona Anatoliei a rămas în istorie celebrul strigăt: „Marea! Se vede Marea!”. Xenofon Comandantul nu se despărțise de trei lucruri: de sabia sa, de plosca de apă și de tolba cu merinde în care avea sâmburii de cireș. Pe care i-a plantat în grădina ce apoi i-a fost dăruită de conducătorii Spartei, după ce a fost exilat din cetatea sa de baștină, Atena.
Timp de douăzeci de ani, la domeniul său din Elida, nu departe de Olimpia, Xenofon s-a ocupat de grădinărit și a scris lucrările sale monumentale. De cireș a fost la fel de preocupat ca de filosofia magistrului său, Socrate, cel care i-a salvat viața într-una din bătăliile războiului peloponesiac dintre Atena și Sparta.
De la Xenofon apoi cireșul s-a răspândit în toată Grecia și mai ales în coloniile grecești ale Anatoliei. Acolo l-a descoperit strategul roman Lucullus, cel care l-a adus la Roma, stârnind pofta patricienilor bogați, a copiilor și păsărilor.
Ca urmare a observațiilor lui Lucullus, referitoare la bătăile de cap pe care i le dădeau atacurile păsărilor asupra cireșelor sale, dar și locului de unde acesta a adus cireșul la Roma, avem astăzi denumire științifică, în latină, a cireșului: Cerassus Avius. Cerassus vine de la Kerasos, iar Avius vine de la numele păsărilor în latină, care este Avis.
Bun! Drumurile romane și comerțul făcut pe acestea, laolaltă cu importanța economică și comercială a cireșului altoit, l-au răspândit în toată Europa. Fiind un bun de preț, era rar și pentru a i se păstra această prețiozitate comercială, a devenit privilegiu al familiilor bogate.
Căderea Imperiului roman și pustiirile făcute în Europa de barbarii prostovani care – la fel ca și cei „funcționali” de astăzi , nu numai că rupeau crengile, dar tăiau copacul, ca să culeagă fructele – au făcut ca cireșul altoit să se împuțineze pe continentul nostru și, evident și-n Dacia Romană.
A trebuit să vină domnia lui Carol cel Mare (724-814) pentru ca, pe domeniile regale, să fie reluată cultivarea cireșului. Importanța cireșului era consacrată de faptul că era monopol regal care se acorda, ca privilegiu, fidelilor săi militari dar și mănăstirilor. Călugării au redescoperit – atunci când au copiat opera lui Xenofon – importanța comercială și terapeutică a cireșelor. Așa că, acest pom fructifer a devenit un privilegiu al mănăstirilor, călugării învățând de la Xenofon știința cultivării și exploatării sale.
Țăranii nu aveau voie să-l planteze. De fapt nici nu prea aveau unde, fiindcă pământul era deținut fie de nobili, fie de rege, fie de mănăstiri; ei și copiii lor fiind doar niște bieți chiriași și zilieri, care-și plăteau robia cu muncă grea și cu multe interdicții ce erau pedepsite aspru dacă erau încălcate.
Timp de sute de ani țăranii și copiii lor au jinduit la zemoasele fructe ce le erau interzise.
Timp de sute de ani țăranii și copiii lor au dat „atacuri” la fructul oprit, dar dorit – așa precum făceam și noi în copilăria noastră ,la cireșul vecinului nostru.
Timp de sute de ani cireșele au fost adevărate monede ale trocului comercial, fiind bunuri de preț protejate de pofta și…atacurile copiilor țăranilor, cei care reprezentau aproape 90% din populația Europei și, evident, a României.
Așa se explică istoric pofta ce-o avem la vederea unui cireș încărcat de roade. Fiindcă informația transmisă de ochi ne activează imediat informația ce-o avem înscrisă în gena noastră de peste 2000 de ani. Astfel e bine să pricepem de unde ne vine pofta de a culege cu mâna noastră cireșele, urcându-ne cât mai sus pe crengile cireșului. De la această nevoie istorică, fiziologică și de la acest obicei vine vorba străveche românească:
Fructul oprit e mereu dorit!
Fiindcă Cireșul, cu ale sale fructe zemoase, delicioase și atât de sănătoase, a fost Pomul Fructifer Interzis românilor de rând.
Subliniez, din nou, cireșele sunt primele fructe care se coc după iarna cea lungă, importanța lor curativă și terapeutică fiind esențială organismului uman. Pe lângă cireș, să mai spun, Xenofon a adus în tolba sa și semințe de vișin. Un vișin a adus și generalul Lucullus, din Anatolia, în grădina sa din Roma. La fel ca cireșul, și vișinul s-a răspândit, fiind la fel de mult dorit și păzit.
Oare mai are rost să relevăm importanța terapeutică, detoxifiantă, a vișinelor și a vișinului, laborator al naturii de Vitamina C, într-o Europă care avea să fie pustiită de ciumă și celelalte boli ale mizeriei și inaniției.
Bineînțeles că mănăstirile și domeniile voievodale de la noi au preluat în monopol culturile
cireșului și vișinului. Unele dintre cele mai vechi mențiuni în Cronicile medievale românești fac referire la Mănăstirea Vișina și la localitatea Cireașov, în 1407. Pe lângă mănăstiri și aceste domenii se constituie așezări umane de iobagi și șerbi, a căror principală preocupare era grija față de culturile de cireș. Așa se explică apariția localităților; Cireșu, menționată în 1520; Valea Cireșului (1528), Vișina (1550).
Pentru istoria Centenarului nostru semnificativ este Dealul Cireșoaia. Acolo, în vara anului 1917 s-a dat una dintre cele mai crâncene lupte ale țăranilor soldați români pentru
alungarea invadatorului germano-austro-ungar, în timpul Bătăliei de la Oituz. Acel deal era plin de cireși altoiți, ce fuseseră plantați de un boier moldovean, iar apărarea lui și apoi cucerirea sa a avut pentru țăranul român și o semnificație simbolică. Era vorba și de „câștigarea prin luptă” a cireșelor atât de dorite și atât de inaccesibile.
Așa că, vă îndemn, mâncați cireșe! Cât de multe. Și când o faceți urmați ritualul bănățean al pomenirii morților voștri. Și acest obicei are peste 2000 de ani și a fost păstrat în Banat de la strămoșii noștri romanii. Ei nu mâncau niciodată nimic înainte de a-i pomeni și a-i pofti la masa lor pe strămoșii lor, ca să se bucure împreună, spirite vii și spirite trecute în Tărâmul Celălalt, de bunătățile ce le aveau la masă.
Așadar; mâncați cireșe gândindu-vă că o faceți și pentru copiii strămoșilor voștri, cei pentru care cireșele erau fructe dorite, dar oprite.
Dacă ți-a plăcut Povestea aceasta, vreau să-ți spun că aceasta este una dintre Poveștile Minunate ale României.
În cele două volume ale cărții vei descoperi povești adevărate și fascinante, însoțite de sute de fotografii de epocă nemaivăzute. Sunt tipărite la cea mai înaltă calitate grafică și tipografică.
În aceaste cărți vei citi alte 16 povești fascinate, ce te vor încânta. Cărțile le poți comanda fie prin:
-
Poveștile Minunate ale României. Vol. 2, cu un Cuvânt de apreciere al Președintelui Academiei Române, acad. Ioan Aurel Pop Telefon: 0722.365.317
- Mail: inovacescu(at)yahoo.com; ion(at)novacescu.ro
- SICAP– Sistemul Electronic de Achiții Publice – ofertant: Fundația Armonia.
- Pagina de Facebook: Poveștile Minunate ale României
- Profilul de Facebook: Ion Novacescu
- Carțile va veni și cu dedicație din partea autorilor.
Mai doresc să-ți spun că fiecare volum are și o ediție în limba engleză. Asta dacă te
gândești să-i arăți vreunui prieten străin cât de frumoasă și fascinantă este istoria noastră, a românilor.
Detalii despre cuprins găsești aici. Iată și părerea actorului Dan Puric despre cele două volume.
Lectură plăcută!