Războiul româno-român a început de dinainte de anul 1900.
Are aceeași ferocitate și urâciune. Același limbaj toxic politico-ideologic. Și aceleași manifestări, efecte și consecințe, ca și acum 125 de ani.
Agresivitatea, intoleranța, defăimarea, disprețul și repulsia de acum a românilor contra românilor, chiar dacă-s fenomene de masă, nu sunt astăzi mai evoluate sau mai sofisticate.
Dacă acum unii sunt catalogați ca „gunoi și pleavă a societății”, atunci erau însemnați cu fierul roșu, ca fiind „șobolani” și „putori”.
Atunci, ca și acum, ceilalți erau „trădători” și „vânzători”, deși ei se socoteau a fi superiori, fiindcă erau „educați”, ”deștepți” și „civilizați”. Oricum, erau și sunt și azi catalogați ca „aroganți siniștri și rupți de popor”.
Înainte de 1914 și-n anii de după 1918, a fost războiul politic intern dintre românii conduși de „marele european” Take Ionescu și românii conduși de „naționalistul roșu” = comunistul liberal, Ion I. C. Brătianu.
„Marele European” avea un partid mic, o gură mare și multe parale.
Partidul său, conservator-democrat, era susținut de bombardamentele celui mai mare trust mediatic din România – „Adevărul & Dimineața”. În acte trustul era al lui Take Ionescu, dar pe scenă era condus de Constantin Mille. (vezi cartea: „Linșajul mediatic în politica românească. Adevărul vs Ion I. C. Brătianu. 1919, Editura Adevărul, 2013, autor, subsemnatul).
Take Ionescu era avocatul gigantului petrolier american, Standard Oil. Ajuns ministru de finanțe a impus, în 1904, legea prin care terenurile petroliere ale statului român au fost concesionate pe sume ridicole trusturilor Standard Oil și British Petroleum.
„Marele European” este cel care a lansat teza politico-ideologică a „Porților Deschise” în fața capitalului străin, căruia statul român trebuia să-i creeze toate condițiile pentru exploatarea resurselor românești.
În tabăra cealaltă erau „liberalii roșii” = liberalii comuniști, în frunte cu frații Ion și Vintilă Brătianu.
Aceștia aveau un partid mare (PNL), o influență la Palat mult mai mare și o idee foarte tare.
Doctrina „Prin Noi Înșine” e forma supremă a suveranismului românesc.
Deși frații Brătianu n-au pus cuvântul „suveran” în articolul 1 al Constituției din 1923, unde statul român era definit astfel: „Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil.”
Lipsește și cuvântul independent din acea constituție, considerată cea mai modernă din Europa. Fiindcă, după umilința și tirania exercitată de marile puteri la Conferința de pace de la Paris, Ion I. C. Brătianu a spus, în Parlament, că România nu mai este nici suverană, nici independentă și că n-are rost să mintă poporul român cu o ipocrizie statală.
Însă, în Constituția din 2003 „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.” Fapt real care, culmea, a generat apariția „suveranismului politic”.
Pe parcursul întregii perioade interbelice războiul româno-român dintre „europeiști” (așa se numeau atunci europeniștii) și „tradiționaliști” (suveraniștii) a fost cumplit. În plan politic, economic, cultural și ideologic.
În 1924 suveranismul politico-economic românesc a repurtat o victorie zdrobitoare prin adoptarea „Legii Minelor”, care stabilea că resursele subterane sunt ale statului și că exploatarea acestora se poate face doar de companii cu sediul în România, care aveau 50,1% capital românesc.
Reacția „europeiștilor” s-a manifestat inclusiv prin grenade fumigene aruncate-n Parlament, iar a capitalului străin, căruia i s-au îngustat porțile, prin atacarea și prăbușirea leului; prin retragerea creditelor acordate României și prin anularea vizitei oficiale a regelui Ferdinand în Italia și Spania.
Efectele economice ale „Legii Minelor” s-au văzut în 1925 când o companie românească urca pe locul trei în topul firmelor care exploatau și prelucrau petrolul românesc. După ce, până atunci, aproape 90% din petrolul românesc era exploatat de companii străine. La fel ca și acum.
Legea Minelor din 1924 a fost prima anulată, în 1928, de noua guvernare național-țărănistă, adeptă a politicii „Porților Deschise” capitalului străin.
„Hoți” și „profitori”, ori „slugi” și „trădători” au fost etichetele defăimătoare pe care o armată politico-ideologico română a lipit-o pe fruntea celeilalte.
În plan cultural și ideologic războiul româno-român a fost la fel de feroce și de păgubos.
Unii adorau tradiția și valorile românești, ceilalți doar progresul și „formele” europene.
Lui George Topârceanu, Mihail Ralea și Eugen Lovinescu le veneau să verse de la „putoarea obielelor țărănești” și aveau repulsie pentru locuința de vară, de la țară.
În vreme ce pentru Iorga, Nichifor Crainic, Blaga și toți intelectualii din jurul revistei „Gândirea”, de la Cluj, tot ce era românesc era idilic și sublim.
Epitetele și etichetele defăimătoare și polemicile de atunci, e drept, erau mai elevate decât parii-n cap pe care și-i dau acum intelectualii europeniști și cei suveraniști.
Mai spunem, în treacăt, că „ liberalii comuniști” de atunci e un concept propagandistic la fel de aberant și stupid, ca și „legionarii comuniști”, de acum.
Bătaia cu flori de Ziua Națională
E important să vă amintesc că înainte de 1914 și în perioada interbelică a fost o zi în care războiul româno-român înceta și românii se băteau între ei cu flori.
DA! E ADEVĂRAT! A fost odată o zi, într-un an, în care românii se băteau unii cu alții cu flori.
Ideea aceasta superbă, de a-i face pe români să se bată ei între ei cu flori și nu cu vorbe grele sau prin asasinate politice, s-a preschimbat într-un obicei care s-a manifestat de Ziua Națională, în 10 mai.
Fascinant, șocant dar și amuzant pentru percepțiile din zilele noastre e că rușii contribuiau deciziv la reușita, ineditul, fascinantul și splendoarea acelei năprasnice bătălii cu petale și buchețele de flori.
Zoe Cămărășescu, nepoata lui Titu Maiorescu, nota în Jurnalul ei, înainte de 1914, că „bătaia cu flori era un mare eveniment în analele Bucureștiului. Toți cei care aveau trăsuri particulare sau muscal cu lună luau parte la această serbare”
Notă explicativă: „muscal cu lună” era vizitiul rus angajat pe o lună, sau angajat permanent de către familiile cu stare bună din Bucureștiul de dinaintea primului război mondial. Căruțașii/vizitii ruși erau considerați cei mai buni vizitii ai vremii și angajarea unor cetățeni ai imperiului rus, ca servitori ai caselor românilor bucureșteni, asigura statut și prestigiu în micuța dar mândra Românie.
Zoe Cămărășescu ne descrie cum se desfășura „Bătaia cu Flori de 10 mai.
„Ieșeau la iveală tot felul de break-uri, docare, camioane și trăsuri, la care se adăugau coviltire din rețea, pe care se prindeau ghirlande de flori. Tot astfel se îmbrăcau roțile și hamurile cu nuferi, bujori, margarete, albăstrele, salcâm, trandafiri și garoafe. (vezi foto)
Cucoanele își armonizau îmbrăcămintea cu florile de la trăsuri, iar bărbații mergeau în haine albe și pălării tari de pai. Era o adevărată întrecere pentru apariția cea mai senzațională.
În trăsură se luau coșulețe pline cu flori, care se aruncau de la unii la alții.
La Șosea (pe Kiseleff n.n.), se înșirau trăsurile pe patru rânduri. Florile se încrucișau în aer, de la una la alta, cădeau jos, de unde erau ridicate de pietoni, care le aruncau la rândul lor în trăsuri, ca să facă glume, murdărind rochiile spumoase și strâmbând pălăriile.”
Evident că și această „Bătaie cu Flori” nu putea să nu se desfășoare altfel decât în stilul românesc. Știm asta tot de la Zoe Cămărășescu:
„De multe ori te întorceai acasă cu un ochi umflat sau cu nasul zgâriat, căci, după cum întâlneai mai multe sau mai puține cunoștințe, se încingeau bombardamente în regulă, care începeau grațios cu flori proaspete și se sfârșeau cu cotoarele de la flori, cu buchete stâlcite de picioarele cailor și tăvălite în noroi.”
Dincolo de pasiunea noastră latină, la ”bătaia cu flori” participau românii din toate straturile sociale.
Să ne imaginăm totuși că marele bulevard al Bucureștiului era, în acea zi, plin de flori și nu de „scuipați” și energie negativă.
CONCLUZIE:
Războiul româno-român va intra în Guinees Book și-n istoria lumii ca „războiul perpetuu”, care nu se va termina nicicând.
Fiindcă „fabricile ideologice” produc pe bandă rulantă fie „zoombie spălați pe creier”, fie „habotnici religioși iubitori de ruși”. Iar cei care fie vor pace, fie își proclamă neutralitatea, ori nepăsarea sunt mitraliați și executați de ambele părți.