Ai zice că o berărie nu e locul potrivit pentru manifestarea culturii. Ţi-e şi greu când auzi numele să te hotărăşti ce ţinută să adopţi, şi te zbaţi între eternul casual sport şi eleganţa pe care cuvântul cultură ţi-o cere ca semn de respet. Şi nu mă refer când spun casual sport la tricouri lălâi de sub care ies trăznit pantaloni treisferturi din care se scurg picioare păroase, terminate butucănos cu adidaşi şi şosete în cel mai fericit caz, negre, deşi am văzut şi astfel de personaje. Probabil veniseră doar la bere. Nu. Eu mă refer la acel casual sport care să-ţi permită confortul fără a-ţi fura eleganţa şi rafinamentul ţinutei unei seri culturale. Şi iertaţi-mi preocuparea care poate părea frivolă în comparaţie cu tema abordată, adică cea a Clujului academic versus Clujul mitocan. Însă totuşi din spirit feminin şi educaţie cu şarm şi iz interbelic, mi-am ridicat şi această problemă atât de puţin comună probabil spiritului zilelor noastre.
Şi revenind. În Berăria Culturală găseşti de toate pentru toţi. Profesori universitari şi oficiali ai judeţului ori ai Municipiului, îmbrăcaţi într-un stil casual lejer – de berărie, deh – dar şi tineri dezinvolţi, ori prea sofisticaţi în ale modei. Aşa că o rochie lungă, roşie de seară, mulată până la refuz pe un trup ce-i drept perfect, plutea senzual pe trepte şi printre mese, făcând să-i tremure chelnerului halbele de bere în mâini şi să nu-şi mai găsească paşii printre picioarele meselor şi ale scaunelor, în timp ce la capătul opus al sălii se lăfăia îndrăzneţ un domn invitat în tricoul şi pantalonii menţionaţi mai sus. Antitetic! „Antinomic, de-a dreptul!”, după cum remarca profesorul universitar Nicolae Păun, creatorul şi conducătorul Facultăţii de Studii Europene.
Şi discuţia a pornit elegant de la mitocan, la care nu, nu trebuie să privim insistent, spune profesorul Păun, care afirmă senin şi că nu i-a întâlnit pe mitocani. „Ferice omul şi binecuvîntată viaţă”, mă loveşte pe mine invidia. Mai că-mi vine să propun un schimb demn de Mark Twain. Contrazis de invitaţi precum Cristian Ivaneş şi de sală, profesorul Păun a păstrat argumentaţia conform căreia mitocănia are felurite chipuri şi că trebuie ignorată, tocmai pentru a nu-i da aripi – şi aş putea să jur că n-are nevoie de Red Bull pentru a prinde aripi.
Argumentaţia a alunecat şi spre presă, căreia i s-au adus toate coloratele acuzaţii, în care de fapt se oglindeşte neputinţa românului de a se desprinde singur de cancan, de a-şi filtra singur informaţia şi de a impune schimbarea prin atitudinea sa zilnică, nu ocazională, idee de altfel susţinută şi de Adrian Toader-Williams despre care ni s-a spus că are o poveste de viaţă fascinantă. Data viitoare promit să dau un bănuţ să ascult şi povestea aceea. Nu de alta, dar seara a fost presărată de poveşti de viaţă, de poveşti de suflet, de poveşti literare pe alocuri, de dialog. Un dialog care ne lipseşte atât de mult, încât odată început, Ion Novăcescu n-a mai reuşit să-l oprească la ora stabilită de comun acord cu managerii berăriei.
I-am ascultat pe toţi, invitaţi ori public cu plăcere, pentru că fiecare dintre ei m-a învăţat câte ceva. Aşa am ajuns şi la concluzia că pentru a evita mitocănia cel mai sigur e să îţi păstrezi spiritul viu, să pui întrebări şi să te fereşti ca de Ucigă-l-Toaca de afirmaţii trântite cu emfază, fără curiozitate ori empatie pentru celalăalt. Pare a fi singura reţetă – nepusă în cuvinte în seara de ieri, dar plutind în aer, – împotriva mitocăniei care ne bântuie de la vlădică la opincă, culţi ori analfabeţi, săraci ori bogaţi ai României.
Ion Novăcescu mi-a cerut să spun şi eu povestea pe care n-am spus-o aseară. Am să v-o spun. Data viitoare. Promit. Până atunci rămân să meditez asupra graniţei poate prea fluide dintre mitocan şi academician, clujean ori nu şi îmi doresc la următoarea întâlnire să îl avem în surdină pe Milos şi ale sale „Fete din Ipanema”, chiar dacă ne va delecta doar în vreun format digital. La bună recitire (vezi Galeria foto)
