O bucurie şi-un extaz bun. Ca-n pântecul mamei, atunci când îţi cântă doar ţie, cântec de facere, de jale şi de venire. În lumea asta rea şi bună. Ei, Mângâietorii sufletelor, mai vin, câteodată, împreună, Om şi Dumnezeu, printre ăilalţi oameni. Că ştiu că-s singuri şi poate răi. Şi flămânzi şi poate trişti. Şi, dacă ai noroc, eşti şi tu acolo. Şi te saturi. Şi te-mbuni. Şi te simţi uşor de rele şi păcat. În timpul Creaţiei şi-a dăruirii a unui Om cu Duh de la Dumnezeu. Şi-l laşi să te întoarcă din zbuciumare. Acasă. Într-o clipită. În grădină şi printre pomii înfloriţi a lăcrămioare. Ce-s, şi ei, singuri şi trişti, că iară nu le vezi minunea şi dăruirea. În glia sacră şi profană din care şi tu te-ai zămislit şi-nflorit. În Paradisul lăsat, cel tot cauţi prin blocuri, saloane şi birouri faine. Mânat fiind de ridicole şi aiuritoare dorinţi. Goale, reci şi mute. Ce n-or fi veci ca mângâietorul sunet al lui Dumnezeu. Ce iese printr-un nai, dintr-un abur de om. Ascultă! Şi, hai… vino acasă. În Raiul lui Dumnezeu, copile…
P.S. Artistul căruia nu i se vede chipul în lumină e Nicolae Voiculeţ. Un mare om şi român, pe care am avut onoarea să-l cunosc şi să închin un pahar de vorbă după concertul său extraordinar, închinat memoriei Mariei Tănase, la Balul Operei din Cluj, din 23 februarie 2013. Acest om a trăit şi a cântat apropae trei ceasuri pe scena operei clujene, făcându-mă şi pe mine să trăiesc şi să simt că nu-i sunet, ca sunetul lui Dumnezeu. Vorba lui: doar un singur instrument, dintre cele primordiale, îşi trimite sunetul vertical, direct către Dumnezeu. Şi acela-i naiul. Iar mânuitori ai naiului ca românii nu-s alţii. Îi sunt recunoscător lui Rareş Bogdan că l-a adus pe Nicolae la Cluj.
