Această expresie străveche și îndelung folosită – “Cât vă mai rabdă Dumnezeu ?!” – este expresia lașității istorice a poporului român. A crasei lui nepăsări civice. Și a ancestralei sale șmecherii.
Fiindcă, în mentalul colectiv românesc, Dumnezeu este cel care trebuie să ia atitudine față de tiranie, exploatarea sălbatică, abuzurile ori prostia crasă a Cezarului. Regelui. Guvernului. Primarului. Președintelui. Dictatorului.
Ale cărui acte și fapte ajung să fie “strigătoare la Cer”.
Îndeajuns ca să le vadă și audă “Dumnezeu, drăguțul”.
Revoltându-l! Pe El, doar. Ca să acționeze. Salvator!
Fiindcă el este cel Tare și cu putere.
Iar al Proniei cerești e rostul să curme răul abătut asupra românilor.
Victimele. Bietele.
În mintea și în mentalitatea cărora, tot timpul, altcineva trebuie să le rezolve problema.
Să le ia junghiul din coaste.
Să le facă treaba și să facă treabă. Să miște lucrurile și să descâlcească treburile. Ale lor și cele publice.
Să pună lancea in pieptul furtunii!
În timp ce ei stau deoparte.
Ba chiar cei mai mulți râd apoi batjocoritor de “fraierul”, ori de “proasta” care au ridicat privirea din pământ și vocea contra asupririi, pătimind apoi din cauza persecuțiilor. Fiind lăsați singuri de cei pentru care au strigat și s-au revoltat contra măsurilor ticăloase ale stăpânirii.
Asta dacă nu au fost trădați și vânduți pe arginți, ca Horea și Brâncoveanu.
Ori otrăviți sau înjunghiați pe la spate, ca atâția domnitori eroi.
În mintea și-n mentalitatea românilor sunt câteva defecte istorice grave, pe care acum doar educația noilor generații care vin le mai poate vindeca și opri de la perpetuare.
Cel mai grave defecte al noastre sunt nepăsarea, neimplicarea și fofilarea.
Care, vrem nu vrem să acceptăm, sunt atribute ale vicleniei.
Viclenia. Care e cel mai urât păcat în fața lui Dumnezeu.
Drăguțul!
Ce-și mută privirea de la neamul nostru la vederea ei.
Și nu intervine. Chiar și 1000 de ani. Așa cum a și făcut în istoria noastră.
Lăsându-ne să suferim în micimea noastră prea aplecată și îngăduitoare. Până ce a explodat mămăliga din care-i plămădită coloana vertebrală a românității.
Cel mai mare sculptor al nostru și al lumii, Țăranul Măiastru Brâncuși, ne-a și lăsat săracul o Șiră a Spinării dreaptă, înaltă și din oțel, ca să avem un model cum să stăm în lume.
Cu demnitate. Românească.
Pentru prezent și eternitate.
De aceeași gravitate și la fel de spurcat e defectul din mintea și obiceiurile noastre păcătoase de al prețui pe străin și al disprețui pe român.
E obicei al sufletului de sclav. Al „neamului de slugă și iobag”.
Care-l denunță pe vecinul lui pentru a-i putea fura, ori tăia capra, ca să se îndestuleze el și ai lui.
După care îl bârfește si îl înjură, că-i prost grămadă și nu-i șmecher supraviețuitor, ca el.
E atât de scârboasă și de rușinoasă această mentalitate românească a preamăririi străinului și înjosirii românului.
Și e atât de neînțeleasă și de disprețuită de străinii pe care-i prețuim cu falnice gesturi și răsunătoare osanale.
Suntem defecți în atitudini și comportamente!
Cu toată măreața noastră origine imperială și traco-dacă.
Și nu atât din vina noastră, cât din cauza istoriei ostile. Care ne-a tot smuls caracterele din rădăcini, ofilindu-ne.
Însă trebuie să ne recunoaștem hibele istorice, ca să ne putem vindeca.
Oprind astfel jocul acestei „evoluții a decăderii”, care ne îmbolnăvește fiecare generație de umilință și neputință.
De ne prăvălim noi singuri zidirile, fabricile și mănăstirile.
După care ne refugiem strategic în posturi de victime lamentate.
Așezați cuminți în genunchi, pe coji de nucă, în vreme ce rostim de veacuri alintătorul crez al spălării pe mâini, cum că “nu-i bietul român deasupra vremurilor, ci vremurile-s peste el”.
Poate că o fi venit vremea ca Dumnezeu drăguțul să facă o minune și să ne spună și nouă, precum i-a spus lui Petru când țipa că se îneacă în mare și-i cerea disperat ajutor, ca să nu-l lase să se înece.
„Te ajut, Petre, dar dă și tu din mâini pentru Dumnezeu!”
Și, poate, atunci românii o să-și spună și o să strige din toți rărunchii:
GATA! E DE-AJUNS!
Ne-am săturat să ne tot prefacem că-s picuri de ploaie pe obrazul nostru scuipații și pișații ălora de sus.
Îndurând și răbdând.
Poate…
Ion Novăcescu este Doctor în istorie, specialist în comunicare și profiler politic.
Este unul dintre autorii excelentei cărți Poveștile Minunate ale României, apărută în două volume, ambele având ediții și în limba engleză.
Vezi ce părere are actorul Dan Puric despre aceste cărți. Volumul 2 are un Cuvânt de apreciere scris de către Președintele Academiei Române, Academician Ioan Aurel Pop. Volumul 1 are un Cuvânt înainte scris de charismaticul preot-conferențiar Constantin Necula.
