După popasul de la barajul Vidraru
– mega construcția românească și culme a ingineriei naționale, care te impresionează teribil
, am continuat călătoria prin județul Argeș, acest spațiu sacru al românității și un loc binecuvântat de Dumnezeu. Istoria, peisajul, oamenii măreți, mari și obișnuiți pe care i-a dat acest pământ, gospodăriile, mulțimea de pomi fructiferi și de animale confirmă acest statut special al acestui ținut mirific.
Destinația noastră: Mănăstirea de la Curtea de Argeș
, maiestuosul lăcaș de cult ridicat de ctitorul Neagoe Basarab, începând cu 1514, cu ajutorul legendarului Meșter Manole. Am mers către acest tărâm sfânt ca orice pelerin neștiutor, având în minte doar destinația și neștiind nimic despre amplasare. Am ajuns destul de târziu, către ceasurile șase ale serii. Am intrat într-o benzinărie să întrebăm cum găsim mănăstirea. Bucuroasă de oaspeți, casiera ne-a spus: e peste drum și ne-a îndrumat zorindu-ne că mănăstirea se închide la opt. I-am urmat sfatul și am intrat în parcul din fața noastră. Tocmai se oprise ploaia. Eram atent la bălți și la noroi când am ajuns la trepte. 
Le-am urcat și-n fața mea și a Gabrielei s-a arătat un colț de rai. Românesc. În fața ochilor și-a sufletului stătea mândră – draga de ea – Mănăstirea, pe care de atâția ani doream să o vedem.
Pășim cu grijă și cu temere… Ca și cum am fi în fața unui miraj pe care nu vrem să-l tulburăm și să-l alungăm.
E prea frumoasă!
Suntem în Nirvana Valahă. Ne rotim în jurul Mănăstirii, mângâind-o cu ochii sufletului.
Draga noastră! Minunea noastră!
Am tot fi stat pe bancă, în acel colț de parc, însă Bucuria noastră a început să ne cheme, ca să-i pășim pragul. Însă, odată ajuns la treptele din fața porții, îți vine doar să îngenunchezi și să te rogi în semn de recunoștință pentru ceasul acela tainic. Că l-ai ajuns. Apoi, pentru binecuvântarea sufletelor care au imaginat și-au ridicat această minune dumnezeiască. Pe treptele dinaintea ușii de intrare, de-ți ridici ochii spre turle, vezi, printre ele, poarta de intrare în Rai.
Și abia atunci știi că pășind înăuntru, vei intra într-o altă epocă și-n altă lume.
Cea a Ziditorilor. De Nație și de Patrie.
Care au prăvălit de peste ei vremurile grele, zidind – piatră cu piatră , suflet cu suflet, timp de 1000 de ani, România dodoloață.
Pășim cu sfială înăuntru. Pentru câteva secunde vederea ne e încețoșată de semi-întunericul din interior.
Apoi, dintr-o dată Lumina se prăvale tandru asupra noastră și ne înălțăm ținându-ne de suflete spre cerurile din tavanul bisericii.
Doamne, ce bine e!
Poate ați auzit de plăcuta și tulburătoare „boală a frumosului”? E starea de bine, iluminare, bucurie, plăcere care-ți invadează trupul prin ochi și-ți alintă sufletul atunci când pășești în celebra „Capelă Sixtină” din Vatican.
Eu, nepășind acolo, am avut parte de această binecuvântată stare din momentul în care am pășit în interiorul bisericii Mănăstirii de la Curtea de Argeș, pe care eu o numesc „Capela Sixtină Românească”. Dacă-ți deschizi sufletul înainte de a păși în această Minune a creației naționale vei simți cum frumosul te cuprinde, te învăluie și te leagănă.
După care te pogoară-n țărână, pentru a te închina în fața Regilor noștri, înmormântați în interiorul acestui sfânt lăcaș de cult ortodox.
Este vorba de mormintele regilor modernizatori:
Carol I și a Reginei Elisabeta – mai bine cunoscută românilor sub numele său de poetă: Carmen Silva.
Această regină a fost o mare patroană a artelor și culturii. Ea însăși a scris și a pictat cu aur și argint o fascinantă Evanghelie
, care este expusă acolo, lângă mormântul ei.
În partea cealaltă (stângă, cum intri) se află mormintele Regilor României Mari. Al lui Ferdinand
cel Loial și Întregitor de Țară și al Mariei – Regina oștean și Mumă a Răniților în Războiul cel Mare.
Când te apropii de piatra de mormânt a Reginei Maria nici dacă ești de piatră nu poți să nu te emoționezi când afli că a fost pusă acolo de cel mai drag copil al ei – Ileana – devenită călugăriță…
Peste drum, în noua Mănăstire de la Curtea de Argeș se odihnește Regele prigonit Mihai I al României.
Fie-le tuturor odihna veșnică, pe măsura faptelor, a caracterului și iubirii pentru Țara noastră.
Te ridici din starea de pios omagiu și apoi mergi către Altar…
Nici nu simți când pășești printre Arhangheli, Sfinți și Domnitori.
Ești în Altarul sacru și al Tainei. Te afli în Capela Sixtină Românească.
Bucură-te! Lasă-ți sufletul să plutească printre Nemuritori!
TRĂIEȘTE CLIPA!
Câteva referințe istorice despre Mănăstirea Curtea de Argeş
Construirea sa a început în 1514, din dorinţa domnitorului Neagoe Basarab
de a a reface, pe pâmânt românesc, Biserica Sf. Sofia din Constantinopolul ocupat de păgâni.
De altfel, după ce s-a sfințit hramul acesteia, marii călători o considerau mai frumoasă decât pierduta biserică a creștinătății orientale.
De unde vine legenda meşterului Manole? “În tinereţe, Neagoe Basarab a fost la studii în Italia şi la Constantinopol. La Constantinopol, sultanul Baiazid al II-lea îi încredinţează administrarea construcţiei unei moschei, sarcină de care el s-a achitat strălucit. Constructorul-şef al moscheii este Manoli din Niaesia, care apare, astfel, alăturat de Neagoe Basarab. Ori, Manoli poate fi Manole, cu nume românizat.
Se pare că Manoli era armean, astfel explicându-se 
anumite elemente de arhitectură armeană şi georgiana din construcţia Mănăstirii”, explică istoricul Ştefan Dumitrache, directorul Muzeului Curtea de Argeş. (vezi articolul complet din Adevărul)
În luna decembrie a anului 1610 mănăstirea a fost jefuită cumplit de oștirea tânărului principe transilvan Gabriel Bathory (de 21 de ani). “În cele aproximativ două luni de ocupare a oraşului, Mănăstirea şi bisericile au fost cumplit jefuite, acoperişul Mănăstirii (din plumb) fiind topit pentru necesităţile oştirii, ceea ce a dus la degradarea monumentului” mai spune profesorul Dumitrache. Edificiul a fost refăcut ulterior de Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino.
După venirea prințului Carol în România, la sugestia premierului Ion C. Brătianu, acesta va porni călare pentru a cunoaște Țara și ținutul Argeșului. Cu prilejul acelei călătorii și-a ales locul unde va trăi și unde dorea să fie înmormântat. Astfel, pentru Castelul lui Peleș alege „Podul lui Neag”, iar pentru mormânt, mănăstirea de la Curtea de Argeș. Pe care, însă, după încoronarea sa ca rege, a vrut-o să fie regală. Pentru acest scop, regele îl angajează pe arhitectul francez, Emile Andre Lecomte de Nouy, care întocmește planurile unei așa-zise restaurări regale; operațiune care a provocat un scandal național, în prim-planul căruia s-au aflat criticile marelui istoric Nicolae Iorga care – în urma deselor vizite pe șantier – se declară oripilat de distrugerile unor fresce originale, de pe vremea lui Neagoe Basarab, și pictarea alteia (de către fratele arhitectului). Ba, mai mult decât atât, din ordinul arhitectului francez au fost demolate turlele și chiar și zidurile până la bază, fapt care adus până la o răzmeriță, greu potolită și doar după asigurări regale că se va reface cum a fost. Este semnificativ faptul că 
marele istoric, arheolog și epigrafist Grigore G. Tocilescu, care ne-a lăsat o lucrare dedicată acestei renovări – „Biserica Episcopală a Mănăstirii Curtea de Argeş restaurată în zilele M.S. Regelui Carol I şi sfinţită din nou în ziua de 12 septembrie 1886”, susține că în urma renovării a dispărut cărămida cheii de boltă, pe care era scris cu caractere osmane – din ordinul lui Neagoe Basarab – numele lui Allah. Acest fapt a fost – cel mai probabil – nota de plată pe care domnitorul român a trebuit să o plătească sultanului Baiazid al II-lea, pentru că i-a permis – fapt excepțional – să importe marmură fină grecească, folosită la construirea Mănăstirii. Precizăm că această marmură era monopol imperial turcesc, permițându-se folosirea sa doar pentru moschei.
Mergeți, așadar, să vedeți această Minune Dumnezeiască aflată pe pământul nostru!
Bucurați-vă și dăruiți sufletului ce-i al sufletului în această Capelă Sixtină Românească!
Pe Argeș în jos, pe un mal frumos…
Ș-am încălecat pe-o șa și v-am mai spus o Poveste adevărată, uite-așa…
