Această bucurie am trăit-o înainte de acest Crăciun când am auzit în receptor o voce venerabilă care m-a întrebat dacă eu sunt persoana cu care vorbește. La telefon era domnul inginer Viorel Costea, unul dintre fondatorii industriei informatice din Cluj Napoca. Mă căutase de mai multe zile, după ce aflase de la televizor că am publicat cartea „Poveștile Minunate ale României”. Dorea să ne întâlnim, fiindcă – spunea dânsul – voia să-mi arate ceva ce o să-mi bucure sufletul. N-aveam nici cea mai vagă idee despre nestemata pe care doar dânsul și soția lui au avut privilegiul să o vadă în ultimii 30 de ani.
Atunci când ne-am întâlnit, după ce eu i-am scris dedicațiile pe cărțile mele, pe care domnia sa le-a cumpărat („Poveștile Minunate ale României”, „Linșajul mediatic în politica românească” și „Ion I.C. Brătianu. Concepție și management politic”), domnul Costea a scos un dosar pe care, cu mâinile tremurânde, l-a deschis încet. A dat la o parte hârtiile de deasupra, ce aveau parcă rol de armuri, până a ajuns la o învelitoare din mătase, pe care a desfăcut-o încet. În fața ochilor mi s-a dezvăluit o filă îmbătrânită de vreme, precum un pergament prețios. Cum stăteam în picioare, la o distanță care ține de limita respectului și confidențialității, am văzut o hârtie maroniu-aurie, pe care era un scris frumos, cu o cerneală neagră. Mi s-a făcut semn să mă apropii iar domnul Costea, care stătea jos, mi-a întins hârtia, ca să o simt în mâinile mele. Acestea au început să-mi tremure de emoție și, probabil, din lipsa oxigenului. Încetasem să respir. Eram și fără grai. Doar ochii radiau și sufletul râdea. În mâini țineam ceea ce nu au avut șansa să vadă și, mai ales, să afle mulți oameni până la mine. Întocmai precum un calculator de mare putere creierul meu a început să deschidă frenetic sertărașele memoriei pentru a face conexiuni, după ce ochii i-au transmis informațiile esențiale. În căușul palmelor țineam de fapt o Poveste de viață adevărată.
O magie minunată m-a teleportat în timp pe o plajă discretă din Italia, în vara anului 1924. Eram nevăzut, dar vedeam aievea unul dintre tainicile episoade ale uneia dintre cele mai mari, frumoase, tulburătoare și tragice povești de iubire din istoria României.
Pe un cerșaf alb, curat, erau doi tineri frumoși, în floarea vârstei, așezați cu fața către valurile liniștite ale mării și apusului acelei zile de neuitat pentru ei. Cei doi erau în același loc în care, în urmă cu 15 ani, în 1909, se aprinsese iubirea lor, ce le fusese interzisă de
legile și cutumele oamenilor. Ea avea circa 30 de ani și era de o frumusețe și de o senzualitate cuceritoare. Lucian Blaga a descris-o mai bine în “Hronicul şi Cântecul vârstelor”: „Cei treizeci de ani ai ei înfloreau în frumusețea ei matură, fascinantă, al cărei secret consistă mai ales în expresie şi mimică. Ea îşi trăia viaţa într-un fel degajat, artistic, în izbitor contrast cu modul provincial şi cuprins de complexe al celor mai multe dintre femeile cetăţii. Vioiciunea spirituală, sănătoasă, plină de nerv, inflexiunile conştient cultivate ale glasului, priceperea în chestiuni artistice… au rotunjit în jurul ei un nimb ce aşează în penumbră pe toate semenele ei din aceste ţinuturi.” Lumea o adora pe această femeie ce-și câștigase renumele de „Privighetoarea Ardealului”, datorită vocii și talentului ei liric. El era un pic mai în vârstă și era clar topit după ea. Ochii lui, ca niciunui alt om din acele vremuri, care te
hiptnotizau când te priveau, erau într-o drumeție continuă pe trupul ei superb, înmiresmat de stropii mării din care tocmai ieșise.
Ea, alintată de el cu numele de Duța, își așeză capul în poala lui și-i ceru să-i răsfire părul pentru a prinde-n el cât mai multe raze ale soarelui grăbit să se hodine în căsuța lui. Femeia ceea teribilă îi spunea ceva, ținându-și ochii drăgălași închiși. N-am putut auzi, dar a fost ceva de drag fiindcă el s-a înconvoiat pentru a-i săruta pătimaș buzele frumoase. Ea a început să râdă, iar el îi tot răsfira părul cu ambele mâini, ca și cu ar fi vrut să culeagă firicele de aur din pâraiele Apusenilor. Deodată ea făcu o mutră din aceea de „răsflici-bosumflici”, care-l făcu să râdă din toată inima, după care îi ceru să-și aplece urechea inimii către gura ei. Îi șopti ceva misterios, dar care îmi păru a fi comanda unei femei care atunci vrea. Omul se întinsese în partea dreaptă a cearceafului unde era o geantă precum cele ale pictorilor. De acolo scosese un carnet cu file albe și un stilou. Ea continua să-i vrăjească sufletul, preschimbându-l într-un porumbel, pe care-l făcu să zboare în „Grădina cu Lisiandri a Inspirației”…
N-a trecut mult timp și porumbelul reveni pe umărul stâng al bărbatului, trezindu-l din vraja care-l legănase. El începu să scrie pe fila albă…
VIS
Eu am fost azi noapte undeva departe,
Undeva departe dincolo de viață,
Dincolo de viață, dincolo de moarte,
Sus în vârf de nouri într-un turn de gheață
M-am uitat de-acolo, m-am furat înaltul.
M-am topit în albul zărilor senine,
Toate erau alte, eu eram un altul
Și-ți strigam din stele să te urci la mine.
Tavi Iulie, 1924
… Bărbatul îi oferi femeii hârtia, ca să citească poezia ce-o scrisese pentru ea. „Privighetoarei” începură să-i râdă ochii, în timp ce buzele și limba se porniră să-i intoneze, cu glas suav, de sirenă, o arie a iubirii. Femeia se ridică în genunchi și se pironi în dreptul chipului iubit. Ochii lor începură să scânteieze a vrajă și-a fugă-n „Grădina cu Lisiandri a Trăirii”, de unde au ieșit târziu, storși, dar plini unul de altul, precum le era și destinul înlănțuit, de suflete pereche…
Mie nu mi-a fost îngăduit a vedea ceva din ce s-a petrecut în acea grădină tainică, fiindcă am fost readus de magie în lumea mea pentru a pune cap la cap ceea ce văzusem și simțisem.
Cei doi tineri erau Veturia și Octavian Goga iar poezia pe care ați citit-o, acum a fost publicată pentru prima dată. Acest manuscris inedit a ajuns în posesia domnului Costea ca dar de la fratele său mai mare. Acesta, la rândul său, l-a primit tot ca dar de la profesorul său de limba română, Mircea Popescu, care preda în acei ani la un liceu din Deva.
Povestea aceasta de iubire va fi cuprinsă în volumul doi al cărții „Poveștile Minunate ale României”, care va apărea în 2019. Pe scurt, vă spun că Octavian Goga a publicat prima poezie, intitulată „Atunci și acum”, în numărul din 24 decembrie 1897 al ziarului „Tribuna” din Sibiu, pe care a semnat-o cu numele de „Tavi”. Încă nu împlinise șaptesprezece ani. De la acea vârstă își arătase talentul și marile calități oratorice, care aveau să-l facă unul dintre fruntașii mișcării naționale.
În 1906, Octavian Goga s-a căsătorit cu Hortensia Cosma, fiica celui mai bogat roman din
Ardeal, bancherul Partenie Cosma, unul dintre fondatorii Băncii Albina, deși era îndrăgostit încă din adolescență de Veturia Mureșan. Aceasta, îndrăgostită și ea de Tavi, s-a căsătorit cu unul dintre cei mai de vază preoți ortodocși ai Transilvaniei, Lazăr Triteanu. Fiindcă cei doi nu puteau sta separați, cele două familii s-au împrietenit. A urmat episodul din 1909, din Italia, în urma căruia iubirea lor s-a preschimbat în vîlvătăi ale unei trăiri care nu mai putea exista în absența trupurilor și a sufletelor unite. S-au căsătorit în 1920. Deși ea era unul din cele mai mari talente ale scenei lirice nu doar românești, ci și europene, a renunțat la cariera muzicală, închizându-se, de dragul lui Tavi, în fortăreața iubirii de la Ciucea.
Restul poveștii în „Poveștile Minunate ale României”, volumul II…
E necesar să mai spun că la îndemnul meu de a dărui acest manuscris Universității Babeș Bolyai sau uneia dintre bibliotecile clujene, domnul inginer Viorel Costea l-a donat
Bibliotecii Județene „Octavian Goga”. Îl puteți vedea la secțiunea de „Colecții Speciale”.
- De asemenea, vă recomand și celelalte cărți ale mele:Ion I.C. Brătianu. Concepție și management politic, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2011, 410 p. si:Linsajul mediatic în politica românească. 1919. Adevarul versus Bratianu, Editura Adevarul, Bucuresti, 2013, 425 p.
Lectură plăcută!
