A fost Bunicul meu.
Miron Novăcescu.
Acesta-i era supranumele.
Respectul. Statutul.
Și faima.
În Banat.
Fiindcă a fost Ziditor.
Și un model.
De Om.
Care a grăit prin Fapte.
Înălțând!
O familie.
O Biserică.
Nouă.
În lumea românească.
O comunitate.
Un Orfelinat!
Întâiul și singurul Orfelinat țărănesc din România Mare.
În 1927!
La Prilipeți.
În satul lui.
Și al meu.
Din Valea Almăjului, în Caraș Severin.
“Casa Dorca”.
Plămădită din lutul țarinii.
Cu mâinile lui.
Cu mila lui față de o văduvă și de cei cinci copii orfani ai ei.
Cu dragul lui.
Cu banii și cu Darurile lui.
Cu grija lui.
ASPRĂ!
Taica Miron!
Ferească Dumnezeu să fentezi.
Să minți.
Să te prefaci.
Să nu-ți ții cuvântul.
Și să nu-ți faci treaba.
Până la capăt!
“Ca la carte”, vorba lui.
Că apoi simțeai.
Dreptatea. Corectitudinea. Onoarea. Seriozitatea. Implicarea. Dăruirea.
Și
Tenacitatea!
Pe pielea ta.
Prin lacrimile tale.
Ca să știi.
Bine.
Cum să-ți zidești respectul.
În toate zilele pe care le vei trăi.
Tata!
Țucu-i sufletul!
Îl țin minte. Parcă ar fi în fața mea, acum.
Cum își pitula țigara în podul palmei.
Ținând-o acolo.
Strâns.
Stingând-o!
În palma lui.
În carnea lui.
Vie!
Fără să clipească.
Înaintea Tatălui său.
Bunicul meu.
“Fratele Bătrân”.
Încrâncenându-mi carnea pe mine.
De ciudă. De revoltă.
Că nu are curaj.
Să-și aprindă tot pachetul.
De “Carpați cu filtru”.
În fața moșului care abia își târa cracii prin obor…
Tata!
Ochii lui.
Albaștri ca cerul de mai.
Care-mi zâmbeau.
Îmbrățișându-mă.
Ca să-mi potolească gura.
Năvalnică.
De Copil fără minte.
În vreme ce carnea lui sfărâia.
Arsă!
Pe Altarul devenirii mele.
Târzii.
De Bărbat.
Potolind. Atunci.
Furia mea. Revolta mea. Neînțelegerea mea. Prostia.
Toate.
Neputințele. Nepriceperea.
S-au stins.
Precum feștila lămpii cu uloi.
În seara aceea de Sâmbătă.
Atunci.
La acel Sabat.
Când
Taica m-a luat de mână
Pornind, amândoi.
Precum am fi mers pe Calea cea lungă și grea a vieții
Ca să fiu pricep Taina.
“Fratelui Bătrân”
Și
Inițierea mea.
Lumina!
Sensul!
Rostul!
Și Calea!
Atunci le-am știut.
Când am ajuns
De mână cu Taica
La șapte ani
În fața Adunării
Din satul meu
În seara de Sabat.
Țin minte!
Fiindcă sunt mereu acolo.
Și aud.
Zumzetul. Foiala. Vocile.
Lipsa de rânduială.
Pe toate le țin minte cum s-au stins.
Când Taica, ajuns în fața Ușii adunării,
S-a uitat în ochii mei.
Știind.
Crezând!
Că poate pleca.
Împăcat. Și împlinit.
Simt!
Și voi simți.
Până la ultima bătaie a inimii.
Cum mi-a strâns mânuța.
Să fiu pregătit.
Să nu treacă Taina prin mine ca gâștele noastre prin râu.
Apoi și-a ridicat Cârja
În mâna stângă.
A Inimii.
Și-a bătut.
O dată!
Doar o singură dată.
Ușor.
În ușa Adunării fraților săi.
A fost o lovitură ca un foșnet pe care eu, lângă el fiind, abia l-am auzit.
Însă!
În clipa a doua
A izvorât Liniștea.
Din lăuntru.
Taica mi-a așteptat ochii, în ochii lui.
El nu zâmbea.
Atunci a râs. Precum râdea când era copil.
Apoi a dat din cap.
A semn.
Că e vremea să pășim.
Înăuntru.
În noul meu Tărâm.
Pe Calea mea.
M-a lăsat pe mine să deschid ușa lumii Plină de zumzet și de tot felul de oameni
Care nu văd și nu aud.
Ca să nu mă împiedic și să pot merge drept, când am trecut pragul ușii, amândoi înfrățiți fiind, Taica a trântit Cârja lui în podeaua sălii.
Ca să văd.
Bine. Calea.
Și
Ochii lor.
Cum se întorc.
Și cum ne petrec
Pe mine. Și pe Taica.
Pe Calea noastră
Pășind rar
Precum într-un ritual de Lorzi.
Până în primul rând.
Până la locul Fratelui Bătrân.
Bunicul meu.
Miron Novăcescu.
Fratele Bătrân.
Întemeietorul!
