Un om căruia soarta i-a oferit darul cel mai de preţ: şansa de a rămâne în istorie drept creator. Imitând, la nivel uman, faptele şi atitudinea Celui care ne-a creat pe toţi. Orice om, cred eu, fie el învăţat sau nu, visează să nu se spulbere-n neant şi să intre, cumva, în istorie. Puţini, şi aceia număraţi bine, sunt cei care reuşesc. Şi mai puţini sunt însă cei care rămân în istorie. Pentru că au făcut ceva. Rău sau bine. Mai cred că nimic nu-i mai trist şi mai deprimant în lumea asta decât să continui să exişti, ( nu ştiu dacă pot spune „să trăieşti” ), viu fiind, după ce istoria te-a condmnat la exil. Undeva, pe o filă neagră, în care sunt trecuţi, să nu se vadă, guriştii, pigmeii şi neputincioşii. Dar şi oamenii liberi care s-au coborât singuri să fie sclavi şi servitori. Cred că e groaznic să continui să trăieşti fiind Victor Ciorbea sau Radu Vasile. Să continui să vizezi în fiecare noapte ce-ai fost şi câte ai fi putut face. Pentru cei ce te-au urcat ocolo sus, spunându-le că tu eşti cel mai curat, deştept şi bun. Doamne…!, ce blestem şi ce coşmar cumplit poate fi să ajungi asemeni lui ciorbea şi vasile. Să fii un zombie. Un om mort care este totuşi viu. Un om care, sper Doamne să-l fereşti pentru că nu merită aşa ceva, va ajunge să trăiască zilele în care lumea, ce odat’ i se închina, să se forţeze că…, parcă, parcă l-ar cunoaşte. Sau, să ajungi să nu mai fi observat de cei care, până ieri, te lăudau, ori îţi erau colaboratori şi te linguşeau. În fine, de câţiva ani mă tot întreb ce anume îl face pe un om ridicat singur pe picioarele sale, şi devenit etalon al democraţiei româneşti, să fie reperul cotidian al umilinţei, supuşeniei şi neputinţei? Mă frământ, din grijă şi din prietenie, pentru că nu vreau să-l văd pe acest om că nu va mai fi salutat pe stradă. Nota: Acest editorial l-am publicat in 31 martie 2009, dupa cum probeaza si captura foto dupa prima pagina a Cetateanului Clujean. Din păcate pentru omul căruia nu i-am pomenit numele în acest text dar care este Emil Boc, istoria a tras linie şi a pronunţat sentinţa de comndamnare la exil pe acea pagină neagră a guriştilor şi a slugilor neputincioase. Deşi îmi pare rău în suflet pentru starea în care a ajuns (ultimul sondaj de încredere arată că Emil Boc se bucură de încrederea a doar 2% dintre români), vina principală o poartă el. N-a învăţat nimic din lecţiile istoriei, deşi a urmat cursurile unei din cele mai prestigioase facultăţi de istorie din ţară. E vina lui că n-a folosit ca premier al României pilduitoarea povata a altui premier – Barbu Catargiu care a răspuns demn unei cereri necuvincioase a şefului statului – regele Carol I – cu titanica formulă: “ Aiasta nu se poate, Majestate!”. Din păcate pentru primul premier român care provine din talpa ţării şi nu din elita comunistă, contemporanii şi cred că şi istoria îl vor reţine sub titulatura de “premierul marionetă” a lui Băsescu sau poate istoria îi va face marele bine să nu-l reţină deloc. Prin prestaţia sa în fruntea guvernului român, Emil Boc nu numai că a îndatorat excesiv România şi a creat un haos economic şi administrativ nemaintâlnit dar a şi “reuşit” să spulbere două mituri româneşti pozittive: ” mitul ardeleanului gospodar şi serios” şi “mitul universitarului priceput la toate“. Emil Boc este de acum un personaj tragic al prezentului românesc şi prezenţa sa în fruntea guvernului va avea asupra partidului său acelaşi efect pe care l-a avut şi Victor Ciorbea asupra PNŢ-ului. Îl va distruge pur şi simplu.Îl va scoate din istorie. Nu comuniştii şi securitatea au eliminat PNŢ-ul de pe scena politică românească, ci dezastruosul acord cu FMI, sărăcia, haosul şi vinerile negre care nu mai conteneau în timpul mandatului său din 1997-1998. Cazul lui Emil Boc ar trebui să fie învăţătură de minte pentru toţi obsedaţii de mărire politică rapidă şi pentru toţi ambiţioşii care n-au răbdare: nu poţi fi administratorul chibzuit al unei ţări dacă tu, până la momentul investirii, n-ai creat prin munca ta un leu plus valoare, n-ai plătit un salariu şi nu ai avut şansa să calculezi TVA-ul într-o factură. Poţi ajunge, fiind bun de gură şi având o conjuctură favorabilă, un norocos primar al Clujului, însă dacă vrei neapărat să-ţi pui o pălărie mai mare decât ţi-e capul, atunci sigur o să te poticneşti şi o să cazi în nămolul puturos al oprobiului public. Pe Emil Boc îl vom ţine minte, vai de capul lui, ca pe moţul care deşi ştia bine să mânuie o bardă s-a împins singur la tăiere în abatorul bizantin din anexa Cotroceniului. Cel ce încă mai e premier al României plăteşte (şi ne-a obligat să plătim şi noi cu vârf şi îndesat) factura grea a populismului iresponsabil pe care l-a folosit cu nonşalanţă pentru a-şi construi o carieră fulminantă. De acum însă se aud, aparent departe, doar clopotele batând în dungă şi un fluierat a jale dintr-o petală portocalie…
