Întrucât bântuie prin Cluj, printre adversari, ucenici şi discipoli, ca o nălucă. Fără a li se arăta în carne şi oase. Şi fără a-i fi văzute, pipăite şi arătate public înfiorătoarele sale răni şi stigmate, căpătate în timpul mult prea-îndelungatei noastre crucificări pe altarul intereselor fundamentale ale Patriei. Ridicarea lui Emil Boc la cele înalte ale politicii româneşti, nu-i recentă, ci săvârşitu-sa în anul de graţie 2008 când, el singur, s-a preschimbat în sfânt binefăcător şi a fost purtat sub chip de icoană prin sufletele mulţimilor ameţite de opiumul credinţei în iminenţa traiului bun portocaliu. Atunci, în văzul şi spre folosul tuturor, s-au săvârşit marile minuni ale Icoanei Făcătoare de Minuni Electorale de la Răchiţele, care, la o ocheadă, putea preschimba şi-un ţap în mândru primar-parlamentar. Acum însă, pe scenă şi-n culise, e scandal mare. Ce mai vuiet, ce mai vaiet! Câte osanale? şi tot atâta jale! Ce operetă şi câtă tragedie!!! Dacă n-ar fi atât de aroganţi şi de săcniţi de atâta trai bun şi de belşug, creaţiile astea, ale Icoanei, purtate-n Armani şi-n luxuoase limuzine, ar fi demne de mila noastră. Vâzându-le cât se frâng şi cât disperă de… mila lor şi de păstrarea demnităţilor lor. Singurul lor gând şi singura lor grijă e cum să-şi amăgească şi îmbune încă odată Mântuitorul pentru a-i salva şi mirui din nou. Cu funcţii bănoase, numite ori alese. Făcut-au nimic nobil şi util pentru a sta demni şi si(n)guri pe piciorele lor. Şi pentru a putea astfel merge fără teamă ca să propovăduiască un viitor mai bun mulţimii înrăite şi flămânzite. Făcut-au multe însă doar pentru ei şi, bănui, mai nimic pentru masa şi casa Învăţătorului lor. Iar acum frica le-a încolţit sufletul pentru că jilţurile lor scârţâie a hău şi a uitare. Îl vor urgent la Cluj, pe Mântuitor. Ca să le fie proptă şi salvare şi mai ales pentru a-şi continua în pace şi linişte operaţiunile de acumulare. No, că şi rimează! Vedeţi oameni buni?! E vremea să vă deşteptaţi şi să priviţi cu atenţie la ei. Dumnealor, plângăcioşii cu lacrimi de crocodil, sunt cei care, încă de aici, de pe pământ, prin patalamale scrise şi sigilate cu ştampile miruite şi cu cruci transilvane, şi-au rezervat loc şi-n lojele din Rai. E destinul şi vocaţia lor să plutească acolo sus. În turnuri înalte, cu sticlă mată. Izolaţi şi feriţi de problemele şi de lipsurile celor mulţi şi proşti. Atenţi doar să nu rateze, la momentul potrivit, cel de-al treile cântat al cocoşului pentru a se lepăda de uzatele credinţe şi uniforme. Vâzându-i şi auzindu-i la talkshow-uri pe aceşti înalţi petenţi, nu pot să nu mă gândesc: oare ce-o fi şi-n sufletul Mântuitorului Emil, ascuns după perdeaua geamului de la etajul IV, la vederea atâtor vameşi şi farisei, ce dau târcoale blocului său în fiecare week end? Nu pot să nu sper că-şi zice-n sinea sa: Cu ce-am geşit, O Doamne!, de am zidit din ţărâna Clujului doar astfel de zmei şi de lei-paralei, ce-o iau la goană la primul nechezat de şoricel?! Şi ce-am omis din reţetă, de s-au preschimbat atât de repede din oameni în idoli reci şi falşi?!
Pogorându-ne şi noi din sfera metafizică, la cele obişnuite şi lumeşti, constatăm că invocata şi temuta venire la Cluj a Mântuitorului de la Răchiţele dovedeşte cât de imobilă şi de împietrită e politica clujeană şi societatea care a fătat-o acum 20 de ani. Aceeaşi actori, schimbându-se în roluri de sfinţi şi farisei, de măicuţe tereze şi de infatuaţi, după cum le zâmbeşte norocul şi după cum se învârte roata electorală. Cu acelaşi rezultat. Ce poate însemna invocarea cu atâta sudoare a pogorârii din nou a Salvatorului de la munte dar şi temerea celorlalţi de venirea Lui, decât proba lenei şi a lipsei de creaţie politică din marele oraş cult şi universitar. E dovada incredibilei lipse de voinţă, putere şi de curaj măcar a unuia dintre tinerii gurişti de azi, de a se căţăra pe umerii fostului etalon al democraţiei româneşti şi de a-l elimina de pe soclu pe care stă ca unică alternativă. Spre necazul şi disperarea electorilor, politica clujeană de astăzi seamănă cu un tablou de Goya şi are aceeaşi savoare şi prospeţime ca o poezie de Bacovia. E atâta natură moartă acolo că, cu adevărat, e nevoie de miracolul Învierii şi al deşteptării, pe care, poate, doar pogorârea la Cluj a Mântuitorului Boc o va săvârşi. Amin!
