Ba mai mult decât atât, dezbaterea a devenit pătimașă când în această polemică politică s-au implicat, pe rând, premierul și președintele României pentru a acuza sau apăra, în funcție de interesul politic, unul din grupurile mediatice suspectate că ar fi practicat linșajul mediatic la adresa unor înalți magistrați sau inspectori ai Agenției Naționale de Integritate (A.N.I.). Din acel moment, conceptul de linşaj mediatic a început să fie folosit ca armă de compromitere și decredibilizare publică a uneia sau a alteia dintre grupările politico-mediatice aflate în conflict pe scena internă, cum că ar folosi practici anti-europene pentru a-și satisface interesele private și de grup în realația cu justiția română. De asemenea, conceptul a început să fie folosit şi de alţi actori de prim rang din politica românească, pentru a releva agresiunea politico-mediatică la care este supus partidul pe care-l reprezintă din partea unor televiziuni de ştiri.
Recunoaștem că definirea şi explicarea conceptului de mai sus ar fi fost destul de dificilă având în vedere inexistența, în literatura românească de specialitate, a unei lucrări de specialitate care să definească și să analizeze conceptul și practicile sale specifice.
Încercând să elaborăm o definiţie a conceptului cu care operăm, noi credem că linşajul mediatic este operaţiunea mediatică, deosebit de agresivă, amplă şi uneori de lungă durată, promovată de către una sau mai multe instituţii media, coalizate sau nu, care acţionează premeditat, ori reactiv, împotriva unui individ, de obicei cu statut de persoană publică, în scopul compromiterii şi distrugerii credibilităţii şi reputaţiei sale. Scopul şi motivaţia unui linșaj mediatic le reprezintă eliminarea de pe scena publică (sau pur și simplu dintr-o anumită funcție, structură etc) a unei persoane care împiedică sau deranjează satisfacerea unui anumit interes, fie acela privat sau colectiv, sau acea persoană a devenit inamic public, din diverse motive şi interese sau, pur şi simplu, accidental.
Din punct de vedere fenomenologic, linşajul mediatic are două identităţi distincte, generate de ariile diferite în care se manifestă: în plan general (ca atitudine şi manifestare a mass media în cadrul societăţii) şi în plan particular/individual. La nivelul unei societăţi/comunităţi (naţionale sau locale), linşajul mediatic este cea mai agresivă formă de manifestare a forţei şi orgoliului puterii mass media, cea care este considerată a fi a patra putere în stat, dar care, în realitate, are un statut de putere neoficială a regimului democratic. Având în vedere statutul său neoficial, precum şi relaţiile sale de inferioritate constituţională cu cele trei puteri oficiale ale democraţiei: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, mass media simte uneori nevoia să-şi manifeste nu numai frustrarea faţă de acest statut al său, golit de autoritatea legală, ci şi imensa sa putere, în scopul intimidării/descurajării sau câştigării respectului celorlalte trei puteri legale şi oficiale. Pe lângă satisfacerea intereselor oculte şi de obicei restrânse, aceasta este raţiunea formală şi oarecum ideologică în numele căreia, periodic, reprezentanţi de seamă ai celorlalte trei puteri constituţionale ale statului democratic sunt biciuite, ori sacrificate pe altarul puterii şi autorităţii Celei de-a Patra Puteri.
Evident, se pune întrebarea: ce sau cine anume asigură o asemenea forţă mass mediei şi, implicit linşajului mediatic, ca una dintre manifestările sale în societate. Pe de-o parte, opinia publică, în numele căreia A Patra Putere acţionează şi căreia i se adresează pentru a contra-semna actul său de justiţie mediatică şi, în al doilea rând, imaginea publică a unei instituţii sau persoane. „Acum imaginea înseamnă totul”, susţine Matt Haig într-o lucrare dedicată brandurilor şi conceptului de imagine publică. Imaginea publică a personajului politic, spre exemplu, a ajuns să însemne totul odată cu introducerea votului universal, când alegătorii votează mai mult percepţia lor personală asupra acelui politician, decât calităţile şi capacităţile acestuia. La fel este şi în cazul celorlalte gulere albe din cadrul puterii judecătoreşti sau a instituţiilor care compun cele trei puteri constituţionale. Pur şi simplu este vorba despre percepţia pe care publicul o are asupra acestora. E simplu de înţeles cine anume poate întări sau modifica percepţia publică asupra unui politician, magistrat, ori înalt funcţionar al statului. Mass media este puterea, magicianul care poate poate crea plus valoare de marcă sau poate cauza pierderea oricărei valoari a brandului politic/de justiţie etc. peste noapte. Aici, în această ecuaţie de zidire sau de distrugere a credibilităţii şi valorii emoţionale a unui brand politic etc. se află sursa de putere a mass media şi a linşajului mediatic. Un politician cu imagine proastă nu va fi votat sau va ajunge să piardă puterea pentru că astăzi, în România, imaginea publică a unui politician sau partid politic reprezintă, din păcate, cam unicul capital de care dispun aceşti subiecţi publici. Aşa că, e simplu, ca buna ziua, de ce linşajul mediatic ajunge să îngrozească şi să fie de temut. Acum mai bine de 100 de ani, Gustave Le Bon, în Psihologia mulţimilor, ştia că „tot ceea ce impresionează puternic imaginaţia mulţimilor trebuie să aibă forma unei imagini şocante şi limpezi.” În acelaşi timp, arăta el, “nu faptele prin ele însele sunt cele care impresionează imaginaţia populară, ci modul în care sunt prezentate. Aceste fapte trebuie să producă prin condensare, dacă mă pot exprima astfel, o imagine şocantă, care să ocupe şi să obsedeze mintea. Să cunoşti arta de a impresiona imaginaţia mulţimilor înseamnă să cunoşti arta de a le cârmui”. Aceasta este tactica şi în acelaşi timp metoda de lucru a linşajului mediatic, dar şi a mass media, în general.
În plan particular/individual, linşajul mediatic – ca formă agresivă de comunicare şi manipulare publică – este generat de ceea ce am putea denumi Forţa Întunecată a Celei de-a Patra Puteri a statului democratic. Ritualul unui linşaj mediatic presupune executarea în piață a inamicului public, după ce, în prealabil, acesta a fost declarat persona non grata şi „condamnat” de către „sentimentul public”, fabricat artificial şi manipulator în laboratoarele instituţiilor media, transformate în acuzatori publici, ori revărsat natural din conştiinţa publică, indignată de o anumită faptă reprobabilă.
În altă ordine de idei, linşajul mediatic este manifestarea excesivă a arbitrariului şi lipsei de scrupule a Celei de-a Patra Puteri. Prin raţiunea şi formele sale de manifestare, linşajul mediatic nu are nimic de-aface cu principiile și nevoile interesului public, ori cu normele deontologice care guvernează activitatea jurnalistică. Pur şi simplu, prin intermediul linşajului mediatic şi de obicei în baza unui interes major şi ocult, o persoană publică este discreditată la nivelul percepţiei publice, în numele libertăţii de opinie şi exprimare, de către jurnaliştii, prezentatorii sau moderatorii uneia sau a mai multor instituţii media care, într-un anumit cadru şi pe baza unui anumit scenariu, dezvăluie (denunţă), incriminează, condamnă şi execută simbolic acea persoană, cu statut de inculpat public.
Din aceste motive, linşajul mediatic, deşi poate fi confundat, nu are nimic în comun cu o campanie de presă. În timp ce o campanie de presă luptă pentru o cauză nobilă sau de interes public, linşajul mediatic vizează satisfacerea unui interes privat sau cel mult de grup limitat. Apoi, elementul definitoriu şi scopul fundamental al unei campanii de presă este construcţia, în timp ce, în cazul linşajului mediatic, scopul principal este distrugerea adversarului ori a personajului care deranjează sau a fost declarat „inamic public. O altă diferentă majoră constă în metodele de acţiune, sau mai bine spus de luptă mediatică. O campanie de presă operează cu tot registrul deontologic al genurilor jurnalistice: ştiri, anchete, reportaje, interviuri, talkshow-uri, editoriale, comentarii, analize, în cele mai multe cazuri produse şi difuzate în conformitate cu regulile și valorile deontologiei jurnalistice, dintre care cele mai importante sunt obiectivitatea, imparțialitatea și preponderența interesului public față de cel privat. De partea cealaltă, şi linşajul mediatic se foloseşte de o parte din genurile jurnalistice, în special de: ştiri, anchete, dezvăluiri, talk show-uri, editoriale și mai ales articole de opinie, cu diferenţa majoră că producţia şi difuzarea acestora nu respectă normele deontologice și principiile interesului public. În fapt, linşajul mediatic operează şi de fapt se bazează pe un singur instrument de luptă mediatică (şi acela arbitrar şi abuziv), şi anume: atacul la persoană, bazat pe manipulare și prezentarea deformată a informației; fiind pigmentat cu insulte, calomnii şi etichete defăimătoare, aplicate pe fruntea/imaginea publică a victimei. În bilanţul unui linşaj mediatic au preponderenţă materialele fabricate în „laboratoarele adevărului”, subiectivismul şi, evident, materialele de opinie, în timp ce, în cazul unei campanii de presă, majoritare vor fi materialele obiective și imparțiale de informare. Diferența majoră, și altfel spus, între cele două operațiuni mediatice este că în cadrul unei campanii de presă publicul va auzi și vocea celui incriminat, în timp ce „procedura” linșajului mediatic „permite” manifestarea zgomotoasă și agresivă în arena publică doar a justițiarilor mediatici.
Indiferent de sursa media care o promovează (print, tv, online sau radio), o campanie de presă este un demers care este asumat şi, foarte important, exersat liber și voluntar de către majoritatea membrilor unei redacţii, în timp ce linşajul mediatic este un act comandat și este promovat de către un număr restrâns de jurnalişti, care-şi asumă şi de multe ori le convine rolul şi statutul de călăi mediatici. Aceşti aşa-zişi jurnalişti se manifestă public, la ore şi în spaţii de mare audienţă, fără scrupule morale și constrângeri deontologice, doar pentru a satisface interesul privat și ocult în slujba căruia s-au angajat.
La urmă, dar nu în cele din urmă diferenţa majoră dintre linşajul mediatic şi campania de presă constată şi în realităţile diferite cu care cele două metode jurnalistice operează. În timp ce o campanie de presă se desfăşoară în cadrele şi operează cu elementele realului, linşajul mediatic recurge des la ceea ce noi denumim iluzionismul mediatic. Prin operațiunea de iluzionism mediatic, prestigitatorul de presă X (instituţia/„jurnalistul”) fabrică în laboratorul său media (redacţie, cabină de montaj, etc.), pentru cititorii şi privitorii săi, realitatea virtuală convenabilă, motivaţia şi emoţiile necesare pentru desfăşurarea legitimă şi cu succes a linşajului mediatic.
Aşa după cum s-au manifestat nu numai în România, ci aiurea-n lume, în funcţie de interesul care-l provoacă şi-l motivează, linşajele mediatice pot fi de scurtă ori lungă durată, înregistrându-se cazuri în care agresiunea mediatică poate să dureze chiar mai mulți ani. În practica democratică românească, a votului universal, avem cazul primului linșaj mediatic din politica românească, executat în 1919, timp de 333 de zile, de către jurnalistul, Const. Mille – părintele fondator al presei române moderne și al său influent ziar, Adevărul, contra celui mai puternic om de stat al României Mari, premierul liberal Ion I.C. Brătianu. În urma acelui război politico-mediatic, de o agresivitate şi creativitate nemaintâlnite, omul politic liberal a fost trântit de la putere și a pierdut primele alegeri organizate în România, în baza votului universal, ce tocmai fusese introdus de guvernul său, în noiembrie 1918. De atunci a rămas în conştiinţa colectivă celebra zicală: „nimeni nu poate câștiga un război cu presa!”. Sau, linşajele mediatice pot fi de scurtă durată şi de slabă intensitate, aşa cum a fost asaltul contra lui Iuliu Maniu, în 1920, al ziarului clujean România (patronat de către Octavian Goga), în baza rechizitoriului politic că acesta și-ar fi însușit fraudulos automobilul mareșalului von Mackensen, după retragerea acestuia şi a armatei sale din România, în noiembrie 1918.
Să mai precizăm că durata şi duritatea unui linşaj mediatic sunt determinate şi de: puterea de impact şi influenţare publică a instituției media preschimbată în justiţiar mediatic, de rezistenţa personală la agresiune și stres a persoanei devenită inculpat public, de susţinerea (politică, mediatică ori corporativă) de care aceasta beneficiază în timpul agresiunii mediatice la care este supus şi nu în ultimul rând de evoluţia conjuncturii, în cadrul căreia includem şi evoluţiile sentimentului public. În fapt, succesul sau eșecul unui linșaj mediatic din rațiuni politice este asigurat de starea și percepțiile sentimentului public față de o anumită personalitate publică; mai precis de existența unui resentiment public la adresa unui inculpat public. În măsura în care strategul unui linșaj mediatic ține cont de existența sau nu a unui resentiment public la adresa unui politician pentru a declanșa agresiunea mediatică contra acestuia înseamnă că acel strateg știe când este oportună o asemenea operațiune politico-mediatică. În același timp, dacă strategul are capacitatea ca să alimenteze linșajul mediatic din umorile și temele resentimentului public și mai ales să-l concentreze și simbolizeze în și prin propria sa acțiune, atunci acel strateg știe cum trebuie să se facă un linșaj mediatic. Acest fapt este confirmat de istoria linșajul mediatic anti-brătienist din 1919, când succesul acestei agresiuni mediatice a ziarului Adevărul și a jurnalistului Const. Mille, precum și prăbușirea politică și electorală a PNL-ului s-a datorat și existenței unui puternic resentiment public antiliberal, izvorât din dezastrul și nenorocirile primului război mondial. Fără a avea la dispoziție sondaje de opinie și alte cercetări ori măsurători socilogice, justițiarii mediatici ai anului 1919: Const. Mille, Gh. Costa-Foru, Constantin Bacalbașa ori N.D. Cocea au simțit și s-au urcat pe coama tsunami-ului public antiliberal, confiscându-l și dirijându-l contra lui Ion I.C. Brătianu, pe care l-au portretizat în postura de Icoană a Răului, iar pe liberali ca pe cei mai mari duşmani şi paraziţi ai societăţii româneşti..
Pe un alt plan, o răsfoire sumară a unei istorii a linşajelor mediatice de aici şi din întreaga lume ne arată că, într-o proporţie covârşitoare, acestea au fost provocate de un interes economico-politic. Sunt nenumărate exemple, în acest sens, în istoria românească trecută şi contemporană, dintre care, unul s-a petrecut în perioada interbelică iar altele se petrec sub ochii noştrii. În cazul oamenilor politici români, Ion I.C. Brătianu și Iuliu Maniu, dar și a altora din perioada interbelică şi actuală, linșajul mediatic, ca formă extremă de agresiune politico-mediatică, s-a manifestat și a vizat, în principal, următoarele:
– a fost/este generat de interesul politic dar şi economic al adversarilor acestora, care urmăreau compromiterea și distrugerea reputaţiei, credibilității și autorității acestor oameni politici, atât în interiorul propriilor partide, cât și pe scena politică, în viața publică dar mai ales în cadrul structurilor de putere ale statului român. Când spunem: interes politic şi economic avem în vedere influenţa, plus resursele şi repartizarea acestora, pe care omul politic supus linşajului mediatic le controla în virtutea statutului şi funcţiei pe care le avea.
– a vizat înlăturarea acestor oameni politici din fruntea partidelor pe care le conduceau și în plus, în cazul lui Ion I.C. Brătianu, înlăturarea acestuia din fruntea guvernului României; explicaţia aceasta este valabilă şi pentru prezent, când linşajele mediatice au urmărit căderea unor lideri politici din fruntea partidelor sau din funcţiile înalte pe care le aveau; de premier sau şef al statului.
– a fost executat mediatic prin intermediul unor instituții media (ziare, TV, on line) care, deşi clamau/clamează independenţa editorială şi politică, erau/sunt înregimentate politic în taberele adverse liderilor deveniți ținte politice.
– a reprezentat o supapă de evacuare a furiei publice, a frustrărilor şi traumelor sufleteşti naţionale, create şi amplificate în cadrul societăţii românești de primul război mondial, iar acum de criza economică.
În concluzie – şi privind lucrurile dintr-un unghi pozitiv – dincolo de excesele, abuzurile şi caracteristicile sale non-jurnalistice, linşajul mediatic poate fi considerat şi o formă de atenţionare şi sancţionare de către opinia publică a practicilor şi comportamentelor incorecte şi ilegale ale oficialilor celor trei puteri constituţionale.
Dacă admitem funcţia sa coercitivă, exercitată în numele opiniei publice şi a interesului general, pentru a corecta atitudinea şi comportamentul celor trei puteri oficiale, sub nicio formă nu se poate admite exercitarea linşajului mediatic, în numele unui interes ocult şi privat, şi folosit ca instrument de discreditare publică şi eliminare a unui individ dintr-o anumită funcţie sau structură a statului. Cu atât mai puţin se poate admite un linşaj mediatic executat din raţiuni de răzbunare, ori de pedepsire a unui individ, din diverse motive private ale unui jurnalist, instituţii sau patroni de media.
Dintr-o altă perspectivă – şi referindu-ne strict la viaţa politică românească actuală – politicienii români ar trebui să înțeleagă cât de șubredă și de vremelnică e postura lor de „stăpâni” ai afacerilor publice în democrație, atunci când Cuvântul și Imaginea, mânuite de jurnaliști determinați, se năpustesc asupra lor pentru a-i prăvăli din jilțurile în care națiunea i-a instalat temporar și cu mandat precis.
