Și, mai ales, parșiva Ispită de a mă mări și răspândi-n afară. În cât mai multe televizoare și-n dublu număr de ochi. Făcându-mă, astfel, de fapt, tot mai mic și diferit de Cel ce sunt în mine. De Omul trimis pe lume de Dumnezeu. Până la secunda trăită ieri am tot rătăcit în goana mea către falsul liman al prăbușiri-n abisurile Măririi lumești; căutând recunoașterea și căldura luminilor reci ale studiourilor și ale costumelor aranjate-n fotolii scumpe. În acest răstimp am făcut, zic eu, multe reportaje și anchete bune despre alții și faptele lor. Chiar și ieri, în timp ce parcurgeam Calea, plictisit și iritat de încetineala cu care mulțimea adunată la coadă-n poiană își spunea păsul unei Cruci cu Mormânt și sute de ghivece de flori, mă gândeam cum să-mi folosesc mai bine și mai discret camera pentru a surprinde goliciunea și falsitatea unei imagini. A blestematei imagini curate, care a ajuns să ne domine și să ne obsedeze pe toți. Pe noi, cei murdari, prefăcuți, falși, invidioși, mincinoși, zgârciți, răi și goi. Așa am gândit, așa am fost și așa am făcut până la Clipa de ieri. Când am vizionat, Singur, într-o poiană goală cu cruce ș-un mormânt, reportajul despre Mine. Și bezmetica mea fugă de cel ce sunt. Nu-i ușor deloc să te privești pe tine. Mai ales atunci când ești prost, fricos, zgârcit, egoist, încrâncenat, fals, mincinos și rău. Îți trebuie Inimă tare și disperare, ca să nu închizi ochii și s-o iei la goană din nou. Mereu mi-a fost drag versul lui Eminescu despre eonii care se scurg într-o clipită. Ieri i-am trăit și eu. Că mult a durat și greu a fost să-mi dau seama, singur, în acea Poiană, că e vremea să mă adun din cioburile de sticlă, împrăștiate în abisul iluzoriei mele măriri. Dar și simplu și atât de ușor a fost. A trebuit să Cred. Doar o clipă. Și minunea s-a produs. Cred că înainte de a spune rugăciunea în fața unui mormânt cu mii de flori și-o simplă cruce. A fost suficient să cred, Părinte… Acum știu doar eu ce simt, și-mi pică Bine. Mulțumesc!
