Undeva în mulțime, ne spune I.G. Duca, în Memoriile sale, era și Ion I.C. Brătianu, cel care, în parteneriat și colaborare cu Iuliu Maniu gândiseră și conveniseră ca, cele două momente simbolice, să se desfășoare în aceeași zi. Rațiunea: transmiterea către lume a mesajului că România a renăscut, asemeni Păsării Phoenix, din cenușa Războiului cel Mare, înălțându-se măiastră printer națiunile Europei și a lumii. Prin jerta de singe și viață a celor 800.000 de eroi-soldați morți în răîzboi, prin alte sute de mii de răniți și morți, civili, Românii au plătit unul cele mai grele tributuri pentru înălțarea lor ca națiune și patrie unită și mărită. Și Maniu și Brătianu aleseră să se tragă în spate, pentru a lăsa locul de vază, pe scenă, altor români, deși Ei doi fuseseră Actorii principali ai unirii.În Ardeal, Maniu fusese cel care-I spuse, la Arad, ministrului minorităților din guvernului ungar, Oskar Jaszy, cele mai importante cuvinte ale vieții sale; ca om și om politic. Și I le-a spus în maghiară, punând capăt cîntecelor de sirenă ale acestuia, prin care vroia să-i ademenească pe liderii ardeleni să accepte rămânerea Transilvaniei la Ungaria. „Despărțire totală de Ungaria!” a fost rostirea milenară, prin care Maniu a pus capăt negocierilor, imediat ce-a sosit la Arad, de la Viena, unde, timp de trei săptămâni, guvernase Viena, readucând ordinea și eliminând revoluția bolșevică. Dincolo de Carpați, la București, Ion I.C. Brătianu, nu avusese altă grijă decât să o pună pe regina Maria să țeasă, cu mâna ei, pânza pe care avea să fie așezat capul lui Mihai Viteazul la Te Deumul oficiat în Catedrala. Când please în refugiul din Moldova, Brătianu a ales să-și lase mama și sora sub ocupație, alături de întreaga sa avere, inclusive valoroasele cărți și manuscriuse vechi românești, pererâns să ia cu el un singur obiect sacru. A trimis un detașament special la Mănăstirea Dealul ca să ia capul lui Mihai Vodă Întregitorul. Știa, în acele momente groaznice, de noiembrie 1916, că avea să se întoarcă triumphal, în România întregită, iar capul Întâiului Voevod al unirii românești era simbolul și pecetea istorică. Așa ne-au fost Înaintașii. Așa trebuie să fim și noi. Așadar: Capul sus, Române! La trecutu-ți mare, Mare Viitor!
