În zilele de dinaintea Crăciunului am trecut prin pasajul Gării, către Dedeman, cu mers grăbit pentru treburile și urgențele mele. Cu coada ochiului am văzut doi oameni, bărbat și femeie, așezați pe cimentul rece din pasajul cel lung, ca un tunel.
Acești oameni erau murdari. Și păreau a fi și alcoolizați.
I-am lăsat în urmă, ca pe două nimicuri, având gând doar la problemele mele importante.
În ziua de Ajun am trecut din nou pe acolo. Cei doi erau în pasajul scurt, către Dedeman, lângă ieșirea din stânga către primul peron.
Acolo-i un curent și-o întunecime care te îngheață. M-a luat cu fiori. De parcă aș fi fost azvârlit într-o peșteră.
Bărbatul cu barbă, îmbătrânit înainte de vreme, stătea jos, înfășurat într-o pătură.
Semn că unei Inimi i se făcuse milă de starea lor. Dar și altor suflete miloase, dovadă fiind niște pungi cu pâine, mâncare și portocale.
Când am trecut pe lângă el, în ziua de Ajun, bărbatul avea ochii închiși. Nu se mișca. Părea amorțit de frig. Și zdrobit. De vremurile ce orânduiseră o placă de beton pe el.
Femeia, în schimb, era în picioare și era tare agitată. Avea pe ea doar un pulovăr și-o vestă din fâș. Sleioasă! Jegoasă!
Deși eram îmbrăcat gros, curentul de acolo m-a tăiat felii, provocându-mi fiori reci.
Mi-am grăbit pașii, ca să mă îndepărtez. De ei și de existența lor în lumea mea. Și-a noastră.
Deodată! Când să urc către lumină, am auzit urletul femeii.
O dată. De două ori. Și încă o dată. Crunt! Sfâșietor!
Era un vulcan cu lavă de durere. Cu deznădejde. Cu neputință. Și cu dorință de evadare.
Am mai auzit un urlet, ca acesta. A fost al Maiei. Cățelușa și puiul meu, atunci când și-a dat sufletul în brațele mele.
Însă, strigătul acesta de disperare nu m-a oprit din goana pentru interesele mele.
Era seara de Ajun!
Iar eu și ai mei aveam griji și priorități mult mai importante. Decât starea acelor prăpădiți care, ”sigur, și-o făcuseră cu mâna lor”.
Voiam colindători și să mergem la colindat.
Vibrația urletului bietei femei s-a preschimbat însă într-un burghiu, care mi s-a înfipt în inimă. Răsucindu-se lent până și tot mai adânc, până a făcut o gaură micuță-n armura de gheață înnegrită.
În Noaptea de Ajun a Crăciunului anului de grație 2025, am primit colindători și-am fost la colindat până pe la trei dimineață.
Colindele, poveștile, discuțiile faine, oamenii veseli, tineri și frumoși, precum și clinchetul paharelor nu au putut stinge ecoul groazei și-al disperării.
În ziua de Crăciun
La prânz! Le-am rugat pe soție și pe fetele mele să încălzească și să pregătească două porții de mâncare. Eu am pus, într-un pet, câteva sute de grame de țuică.
M-am urcat în mașină și m-am dus în pasajul Gării.
Pe bărbat l-am găsit în hipotermie. Tremura rău și era învinețit. M-am temut că-i va ceda inima.
Femeia era în picioare, lipită de zid. I-am dat ei mai întâi caserola cu sarmalele fierbinți, spunându-i să le mănânce chiar dacă o frig.
Cu bărbatul a fost mai greu.
A trebuit să îngenunchez (de la înălțimea mea de doi metri), ca să-l pot hrăni puțin.
A putut mânca doar două sarmale, fiindcă nu putea înghiți din cauza hipotermiei. I-am deschis pet-ul cu țuică și i-am dat câteva înghițituri. Și-a revenit puțin.
Ca să-mi poată spune, șoptit, cu buzele învinețite și tremurânde, rugămintea sa:
„Te rog, adu-mi o pătură, ca să aibă și ea în ce se înveli. Astă noapte m-a lăsat doar pe mine să pun pătura asta pe mine, împăturită în două. Și a suferit toată noaptea de frig.”
De când am coborât în pasaj, cu mâncarea, am intrat în ringul de box cu Dumnezeu. Cel care mă dezmorțea din înghețul meu, mângâindu-mă cu croșee.
Ca să mă trezesc! Să îngenunchez. Și să mă smeresc.
M-am întors rapid acasă.
Soția și fetele au pus în portbagaj: două hanorace îmblănite. Unul al Danei, celălalt al meu. Căciuli, pulovere și bluze groase, ciorapi și ghete îmblănite. Eu am pus o pătură maro-gălbuie și-o pereche de mănuși.
Și-am dat să plec către gară. Când, mi-am adus aminte de salteaua pe care, de 20 de ori până atunci, am vrut să o duc la gunoi și, mereu, m-a oprit o mână nevăzută.
Tot de atâtea ori m-am certat și biciuit pentru slăbiciunea mea, că nu eliberez spațiul de asemenea inutilitatea.
De Salteaua care a stat la hotarul dintre viață și moarte în Noaptea de Crăciun.
Și-n a doua. Și-a treia zi de Crăciun. Atunci când a venit întâia oară gerul.
Am rugat-o pe Dana, fata mea cea mică, să vină cu mine, ca să mă ajute să ducem salteaua din stradă până-n pasaj. Dar, mai ales, ca și ea să vadă. Să simtă! Să trăiască! Și să se smerească.
Când am așezat salteau, lângă perete, pe cimentul pasajului cel lung, s-au petrecut două lucrări care-mi vor fi mereu în suflet.
Femeia s-a aruncat, pe spate, pe saltea, râzând și spunând: „O să pot dormi la noapte și n-o să mai îngheț”.
Iar din ochii Danei au izvorât boabe de Lumină.
Am îmbrăcat-o pe femeie în hanoracul îmblănit. Bărbatul și-a pus pe cap căciula și-n mâini mănușile. A zâmbit împlinit. Mi-a mulțumit și de petul cu apă, pe care mi-l ceruse și pe care am încălzit-o.
I-am lăsat acolo, în ziua de Crăciun.
Seara, pe la 10, am revenit la ei. Femeia dormea pe saltea. Bărbatul o veghea. I-am spus să se așeze și el pe saltea și să se încălzească, lipiți și acoperiți.
Mi-a spus că o lasă pe ea să doarmă, că lui îi este bine pe puloverele puse pe beton. I-am lăsat acolo. În pasaj. Singuri! În Noaptea rece de Crăciun.
Punând doar o saltea, ca barieră, la hotar.
A doua zi de Crăciun
Am revenit la ei, alături de Florina, fata mea cea mare. Cei doi ne-au furnicat sufletul spunându-ne că alți oameni au aruncat cu apă rece pe ei, în alte zile, ca să-i alunge de acolo.
Apoi am plecat. Încătușat la mâini și-n faptă de frică, slăbiciune și neputință.
Era a doua seară de Crăciun. Și eu eram ca toți hangii și toți cei aranjați din Bethleem.
Zilele… și cele de Crăciun… trec repede și ușor.
Baiul e cu nopțile care ți se scurg greu în locuința încălzită.
A treia seară de Crăciun.
27 Decembrie 2025, Ora 18,15
Am mers, alături de soție, în pasajul Gării din Cluj. Cei doi dormeau pe saltea.
I-am lăsat în pace, mergând, pe jos, până la Cinema Florin Piersic, ca să vedem filmul despre
Göringși procesul de laNürnberg.
În timp ce așteptam în holul cinematografului, am îndrăznit să cer ajutor. Deși era sâmbătă seara și era a treia seară de Crăciun.
Ora 18,43-18,45 – I-am scris, pe WhatsApp, domnului Alin Tișe – președintele Consiliului Județean Cluj, trimițându-i o fotografie cu cei doi amărâți oameni ai străzii, refugiați de mai multe zile în pasajul Gării din Cluj Napoca ( vezi foto principală).
L-am rugat pe dl. Tișe să-l roage pe dl. primar, Emil Boc, să-i primească pe cei doi în adăpostul Primăriei. I-am scris domnului Tișe (vezi și foto 1):
„Îndrăznesc să vin în fața ta cu rugămintea să-i scrii domnului primar ca să-i primească în adăpostul Primăriei pe acești doi amărâți: bărbat și femeie.
Sunt în pasajul Gării.
În ziua de Crăciun, eu le-am dus salteaua, pătură, paltoane, haine groase și bocanci + mâncare caldă.
Mi-au spus că nu-i primește în adăpost.
Ar fi păcat să moară de frig.
Îmi cer iertare că am recurs la tine. Acum am fost iar la ei.”
Ora 18,46 – După un minut, domnul Alin Tișe mi-a răspuns, spunându-mi:
„Da. Vorbesc acum…”
Ora 18,49 – Dl. Alin Tișe mi-a transmis reacția imediată a domnului primar Emil Boc și a șefului Poliției Locale, dl. Marcel Bonțidean:
„La 19,30 vor fi luati de Poliția Locala și duși într-un adăpost !”
Ora 20,16 – 20.19 – Domnul Alin Tișe mi-a trimis fotografiile primite de la domnul primar Emil Boc, precum și mesajul său: „MISIUNE ÎNDEPLINITĂ!”
Acest mesaj esențial, alături de energia și promptitudinea cu care cei doi oameni responsabili de administrația Clujului AU REACȚIONAT IMEDIAT, din momentul în care au aflat că doi semeni amărâți de-ai lor sunt într-o situație gravă, de a îngheța de frig, LE DEZVĂLUIE CARACTERUL.
Și ne arată ce fel de oameni sunt.
Asta nu e o laudă sau propagandă din partea mea.
Acestea LE SUNT FAPTELE ȘI ACȚIUNEA.
Acesta este adevărul. Și e o realitate psihologică stabilită de marele psihiatru elvețian, Carl Gustav Jung; cel care a demonstrat că adevărul despre caracterul unui om îl vezi în momentul care reacționează față de alți oameni, care nu-i sunt de nici un folos. Dar care se află într-o situație gravă, ori de pericol iminent la adresa vieții și sănătății lor.
Doctorul Jung a menționat expres reacția unui om aflat într-o postură socială privilegiată, ori de putere față de un om amărât al străzii.
De ce am făcut public această faptă despre care Iisus Hristos a spus că trebuie făcută „în ascuns”, astfel încât mâna stângă să nu știe ce-a făcut mâna dreaptă?
Am făcut-o publică această FAPTĂ BUNĂ A LOR din următoarele motive:
- ca să inspir și alți oameni, poate;
- ca să sădesc „Semințe de Lumină”. Fiindcă mila și bunătatea sunt Izvoare de Lumină. În vreme ce indiferența și nepăsarea sunt semințe ale întunericului și dovezi ale slăbiciunii umane;
- ca atunci, când îi veți judeca aspru pe Alin Tișe și Emil Boc, să puneți în talerul celălalt al balanței și această faptă a lor. Ca Oameni.
Le mulțumesc, cu recunoștință, amândurora, pentru bunătatea, dăruirea și promptitudinea lor în slujba și pentru salvarea unor oameni DE PE URMA CĂROARA N-AVEAU NIMIC DE CÂȘTIGAT.
Ei au făcut ceea ce eu n-am putut face. Au mutat departe hotarul dintre viață și moarte.
Eu doar am pus o saltea, ca barieră, la răscruce.