Pur şi simplu imaginea aceea, pe care n-o pot uita, m-a topit de milă şi de regret determinându-mă apoi, o oră întreagă, să o chinui şi mai mult în tentativa de a-i coase burta la loc şi a repara astfel ce am stricat. Astăzi, la aproape trei decenii de accelerată evoluţie răcnetul de groază şi de disperare s-a mutat în ochii oamenilor. Pur şi simplu, de vreo câteva zile îmi găsesc tot felul de pretexte pentru a nu ieşi pe stradă. Prefer să stau închis în universul meu pe care-l cred cât de cât sigur şi protejat de urgia de afară. Ori de câte ori ies simt cum ochii se agaţă de mine, aidoma innecatului de un pai, trăgîndu-mă tare în prăpastia deznădejdii. E atâta durere, atâta panică, atâta disperare şi atâta neputinţă pe trotuarele Clujului de nu poţi suporta. Asta dacă eşti blestemat să ai ochi să vezi şi suflet să simţi. Aproape toţi ochii pe care-i întâlneşti sunt trişti, goi, seci şi fără speranţă. Deşi, săracii de ei, sunt roşii-răguşiţi de atâtea plânseste şi ţipete după ajutor. Pe care nu le aude nimeni. Ba, dimpotrivă, Marele Sadic – care pentru mine-i Statul – anunţă public, netulburat, că vor urma alte şi alte disecţii pe viu. Care, sper că… „simţiţi bine”!…, sunt colective. Zilnic se incizează burta naţiei române doar, doar de o crăpa. Sau, măcar de-o claca. De mai bine de 500 de zile o haită de frankensteini demenţi, cu bisturie-n mână, tot taie hălci tricolore din trupul românesc, căutând, cred, doar secretul rezistenţei. Şi tot experimenteaza, şi tot testează soluţii de trai bun pentru trupuri secate de poftă de viaţă. Şi tot eşuează. Oprindu-se doar în scurte pauze de-o ţigară după care, întremaţi şi inspiraţi, încep iarăşi să taie mai brutal şi mai nepriceput decât ultimul ucenic de măcelar. Pe cuvânt că nu-i zi să nu mă întreb: cât mai suportă oare turma asta de cobai răbdători, botezaţi ştiinţific cu nume latineşti? Câte disecţii făcute pe viu, fără nicio anestezie şi fără nicio şansă de reuşită este în stare să sufere turma asta de fiinţe pluricelulare şi bipede? N-am răspuns, pentru că abisul umilinţei şi răbdării româneşti îmi pare infinit. Cu toţii am văzut reacţia violentă a grecilor la necesara injecţie cu penicilină. În schimb, aici, pe acest tărâm, cobaii, cu zecile de mii, s-au călcat în picioare pentru a-şi injecta un ser dubios contra unui virus pandemic ce între timp a dispărut subit. Acum, în laboratorul frankensteinilor, începe o altă operaţiune: înnebunirea cobailor cu spaima de gripa aviară. Care brusc, naiba s-o ia!, a aterizat din nou în Deltă, deşi păsările migratoare încă n-au venit. Şi tot aşa, zilnic, spectacolele macabre cu pigmei în rol de greuceni se vor juca la nesfârşit cu casa închisă. Pentru că, nu-i aşa, asta-i ţara cobailor răbdători şi plătitori.
