Copii nevoiti sa-si imparta arealul in care supravietuiesc cu sute de caini, toti, om si animal, luptandu-se pentru resturile consumului nostru exagerat si de multe ori nerusinat. Va indemn!…, Va rog!…, sa urmariti acest reportaj. Am muncit multe zile la el, in ger, pe acuperisuri si-n gunoaie, alaturi de colegii mei, cu degetele inghetate pe butonul de pornire al camerei, in asteptarea imaginii care sa va cutremure si sa va trezeasca. Sa va faca sa va pese pina nu-i prea tarziu. Si am surprins-o! Imaginea terifianta, care m-a ingrozit, a celor trei fetite nevoite sa iasa goale-pusca, in ger, pentru a-si face nevoile. In fata casei si la marginea orasului civilizat, universitar si de cinci stele. Reportajul spune povestea unor oameni, cetateni ai Clujului, aflati in fata unui gard inalt de beton si, evident, in afara zidurilor cetatii si ale urbanitatii. Mesajul pe care vreau sa vi-l transmit, si sper ca sa fie priceput, mai ales de responsabilii din partide si de la Primarie, e ca ZIDURILE, oricat de inalte si de trainic au fost construite dealungul istoriei, nu au putut apara oranduirile civilizate de foamea si frustrarea celor multi si exclusi. Acolo, in fata zidului nostru inalt si fragil, care ne opreste vederea si simtirea, se afla sute de de copii. Inghetati si flaminzi, in cocioabe insalubre dar care, ATENTIE, toate au antene parabolice, care, in fiecare zi, le picura-n suflete dorinta si nevoia de a gusta cu nesat din viata noastra. Si cand vor fi mari si tari, si atat de multi nu-i va mai opri nimic. Cu atat mai putin un bicisnic de zid de indiferenta si beton. Luati aminte!
