Toată energia şi hotărârea de a nu-mi părăsi pământul, mama, mormantul tatalui, femeia iubita. Și toată voinţa de a construi aici. O familie, o casă şi o carieră. Prin faţa ochilor mi-au trecut, ca nişte stafii rele, toate chipurile cioplite-n carne vie care m-au vrăjit şi m-au jefuit legal de bani, credinţă şi speranţă. Răsfoind paginile istoriei mele imi dau seama că timp de 22 de ani am reuşit doar să mă tot caţăr în căutarea mea până am ajuns sus, pe culmea disperării. Şi a scârbei faţă de nevolnicul meu destin de a fi român. Fiinţa europeană pe care vremurile o tot călăresc şi pe care aproape toți ceilalți îşi tot fac nevoile de sute de ani. Blestemul nu ştiu cărei forţe supranaturale, supărate din nu ştiu ce motiv a ajuns să ne veştejească vieţile în toate cele 60 de secunde ale fiecărui minut care trece peste tărâmul botezat de apostol drept Grădina Maicii Domnului. Cu ce am greşit oare la facerea noastră, ca naţiune, de ţinutul binecuvântat cu atâtea daruri şi bogăţii dintre Tisa-Dunăre şi mare să fie osândit să aibă perpetuu doar arendaşi cretini şi hoţi?! Istoria noastra, a românilor comuni, e o cronică trista si dramatică a sărăciei perpetue. Dar e şi povestea lor de succes. A îmbogăţirii şi reusitei lor. A jigodiilor fără suflet, carte, scrupule şi amintiri. Care ştiu atât de bine să ne fraierească şi apoi să ne dispreţuiască, pe Noi, proştii, naivii şi credulii ușurați mereu de bani. Ăsta e gândul care mă macină de o săptămână încoace, de când tot stau pe culmea asta blestemată şi nu mai ştiu încotro s-o iau. Istoria mea e de fapt aidoma cu a tatălui şi cu a bunicului meu. Nevoitele generaţii de sacrificiu care s-au născut şi s-au stins prematur, supte de vlagă şi de viitor de paraziţii aştia nenorociţi, care ne-au pocit chipul, numele şi destinul în lume. M-am săturat de gunoaiele astea!, cum s-a săcnit câinele paşei de merele pădureţe şi mă distruge psihic teama că jigodiile o să-mi transforme şi copiii în generaţia care trebuie sacrificată pentru binele şi fericirea lor. Stau pe culme şi tare aş vrea să văd o poiană cu pomi şi flori şi-un susur de izvor subţire. Tot caut, ca disperatul, o rază de soare şi speranţă dar în faţa mea văd doar cenuşiu şi alte creste. Pe care, îţi mărturisesc Doamne, nu ştiu dacă le-oi mai putea trece. Stau aici, nemişcat şi nehotărât, anesteziat fiind de plăcerea disperării şi a urii. În primul rând faţă de stupida mea credinţă că după scurgerea celor 20 de ani profeţia se va împlini. Că, în sfârşit, o să apară omul providenţial, profetul care ne va izbăvi. Pe el şi zidirea lui le-am tot aşteptat două decade, setos şi zdrelit la picioare în rătăcirea mea prin pustiul tranziţiei. În numele viitorului diferit al copiilor mei am tot mers la vot, la fiecare scrutin din 90 încoace şi de fiecare dată am primit una peste bot şi tot mai multe dări de plătit. Şi veşti cu tineri ce-şi sting Flacăra, tot mai multe. Doamne, oamenii au obosit de tot. De rânjetul nesimţirii lor şi de spaima înfriguratului ceas când pruncul le va spune: ” Tată, vreau să plec şi eu! În altă lume şi pe alt tărâm care, te rog iartă-mă, dar vreau să fie cât mai îndepărtat de-al tău!” . E atâta tristeţe şi atâta disperare, Maică, în Grădina ta şi nu înţeleg de ce nu-ţi pasă!? De poporul ăsta bând şi răbdător care, din bună credinţă, tot greşeşte vroind să-şi facă un bine. E prag de ceas final, şi altceva nu-mi vine-n minte să vă mai spun decât că: ” A greşi este omeneşte, a persevera e diabolic! ” Iar noi, românii, vă reamintesc, ne-am născut creştini, nu proști.
