Cursul 1. Noţiuni introductive, concepte, metodologie, bibliografie.
Lucian Blaga – Cântecul obârsiei
La obârsie, la izvor
nici o apa nu se-ntoarce,
decât sub chip de nor.
La obârsie, la izvor
nici un drum nu se întoarce
decât în chip de dor.
O, drum si ape, nor si dor,
ce voi fi, când m-oi întoarce
la obârsie, la izvor?
Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?
Analiză: Timpul este liniar, istoria e ciclică.
România – fiica venită târziu pe lume a Romei mame (Roma Madre) şi a Occidentului tată, abandonată şi pierdută în mijlocul oceanului slav şi a pustietăţii barbare. Căutarea obârşiei şi a părinţilor fondatori ai românităţii, precum şi permanenta respingere de către Occidentul latin şi Mama Roma au generat sfâşietorul dor al abandonului şi singurătăţii, atât de puternic şi de emoţionant exprimate în doinele şi-n folclorul românesc. Iar Europenizarea ce este? Altceva decât dorinţa copilei părăsită şi trăită-n sălbăticie şi barbarie de a arăta, de a se îmbrăca, purta şi manifesta ca mama Roma şi ca surorile sale, rămase în Palatul occidentalităţii şi al latinităţii: Franţa, Italia, Spania etc..
Europenizarea României – un titlul firesc de curs la Facultatea de Studii Europene. Însă, nu poţi analiza Europenizarea României fără a cerceta Românizarea României, pentru că – în opinia mea – avem de-aface cu două etaje ale acestui proces de modernizare:
a) europenizarea/modernizarea cabinetelor și a reşedinţelor elitei, a minorității deci
b) subdezvoltarea majorităţii româneşti, căderea-n orientalism şi ţigănizarea sufletului românesc.
Vom face împreună cercetarea europenizării şi a românizării României, a trecutului, deci, pentru a putea înțelege mai bine viitorul, pentru că voi –viitorii experţi români şi europeni – va trebui să gestionaţi şi să rezolvaţi democratic cea mai mare şi mai gravă problemă a generaţiei voastre, și anume Țigănizarea României. Acesta nu este doar un concept teoretic al dezbaterilor colocviale, bun de analizat în laboratorul de analiză ştiinţifică şi predicţie. Este o realitatea dureroasă în plan etnic, moral şi politic, care se va împlini în următorii 20-30 de ani.
Şi astăzi, la fel ca în urmă cu 150 de ani, avem două niveluri paralele de evoluţie ale românismului. La etajul superior, în aceleaşi cabinete ale administraţiei centrale şi locale, precum şi-n reşedinţele, elitei continuă fenomenul oficial de europenizare – pe care acum l-am definit de integrare -, în timp ce la parter, în aria fondului românesc, se produce fenomenul de ţigănizare a României. Pentru ca voi să puteţi înţelege acest fenomen, pentru a putea gestiona această imensă povocare şi ameninţare la adresa românismului latin este nu util, ci imperios necesar, să cunoaşteţi istoria procesului de europenizare şi a celui de românizare, de la 1821 încoace. Voi va trebui să inventaţi anticorpii, politicile publice în baza cărora să menţineţi în viaţă România şi să opriţi transformarea sa în Rromania.
Cursul acesta îşi propune să vă releve marile provocări aflate în calea evoluţiei naţionale moderne, precum şi soluţiile pe care le-au găsit marii gânditori ai neamului şi părinţii-fondatori ai naţiunii române. Astfel, vom evita locurile comune, banale şi plictisitoare ale istoriei moderne româneşti şi vom dezbate:
– chestiunea sclavagismului românesc al sec. al XIX-lea, pentru că ne obligă necesitatea naţională să analizăm istoria celor care în urmă cu 150 de ani au fost sclavi şi care mâine vor fi majoritatea dominantă; vom analiza
– revoluţia ţoalelor nemţeşti şi a ţigaretei contra şalvarilor, siestei şi a narghilelei; vom cerceta şi dezbate concepţia şi
– acţiunea imperialismului românesc şi ne vom urca pe culmile disperării la români, după care vom coborî în hăul eşuării în provincialism european. Apoi, împreună, vom scoate la iveală
– proiectul românesc al federalizării Europei centrale dar şi ideea regatului dualist româno-ungar, pus sub sceptrul regelui întregitor, Ferdinand I. Pe parcursul acestor săptămâni pe care le vom petrece împreună, vom încerca să desfacem piesele
– virusului ideologic antiromânesc, aşa cum definesc eu cultul rasist: “Ardealul al ardelenilor”; vom studia
– primul plan al electrificării şi industrializării României, gândit şi aplicat între 1922-26 de către Ion I.C. Brătianu şi vom vorbi şi despre
– antisemitismul comercial al liberalilor brătienişti. Sun concepte noi, originale, pe care subsemnatul le-a lansat în creaţia istorică şi-n dezbaterea publică, prin teza noastră de doctorat, în talkshow-urile și polemicile publice în care ne-am implicat.
Occidentalizare, modernizare şi europenizare. Trei termeni, trei noţiuni diferite care par că au acelaşi înţeles sau, cel puţin, că indică acelaşi proces istoric petrecut în România în ultimii 150 de ani.
O întrebare firească în analizarea celor trei termeni, a celor trei fenomene istorice – occidentalizarea/modernizarea/europenizarea – este aceea dacă acestea se coagulează într-un proces istoric complex de preschimbare a ţării şi naţiunii române şi dacă da, atunci care a fost primul fenomen, cel care le-a precedat pe celelalte şi în ce măsură le-a şi provocat, asemeni unei reacţii în lanţ? A fost occidentalizarea primul fenomen care a provocat nevoia modernizării şi, în cele din urmă, procesul de europenizare a societăţii şi mentalului colectiv românesc? Întrebările sunt fireşti pentru că occidentalizarea nu înseamnă neapărat modernizare şi nici intrarea României în sistemul european de valori culturale şi de producţie materială. Astfel, în opinia noastră, ordinea istorică şi firească în acelaşi timp a producerii celor trei fenomene este: occidentalizarea, care a declanşat modernizarea statului şi a societăţii româneşti, fenomene care apoi au impus europenizarea României. Ca fenomen istoric, occidentalizarea a început după semnarea tratatului de la Adrianopol, în urma căruia Imperiul Otoman pierdea monopolul comerţului în Principatele Române şi era nevoit să deschidă strâmtorile Dardanele și Bosfor tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel comerțul cu cereale, animale vii și lemn. În timp ce Rusia caută să-şi mărească influenţa asupra sud-estului Europei, din punct de vedere economic, interesele economice englezeşti joacă un rol decisiv. Anglia, în căutare de noi pieţe de desfacere şi de resurse, interesată în special de grâul românesc, ajunge până la gurile Dunării, unde se loveşte de monopolul turcesc asupra comerţului cu Principatele. Prevederile tratatului cu privire la ţările române urmăresc tocmai asigurarea condiţiilor prielnice comerţului liber şi dezvoltării capitaliste în principate. Tratatul de la Adrianopol este generatorul occidentalizării şi capitalismului în Principate prin faptul că interesul comercial al Angliei la gurile Dunării va face să crească enorm preţul grâului românesc. De asemenea, primele corăbii franceze au ancorat, în porturile Valahiei, în 1830. Vezi, în acest sens, analiza lui: Ştefan Zeletin în lucrarea sa: Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Editura Nemira, Bucureşti, 1997.
Câteva concepte:
Din punct de vedere lexical cei trei termeni sunt cuvinte derivate cu sufixul “iza”, care semnifică: “a face”, “a produce”. Adică, cei trei termeni, în limba română, sugerează un proces transformator, o prefacere, o primenire. O trecere de la un stadiu la altul, posibil superior. Pornind de la definiţia DEX-ului, Occidentalizarea României este fenomenul care defineşte apariţia şi “aclimatizarea” în spaţiul carpato-dunăreano-pontic a elementelor şi tendinţelor cultural-artistice ale civilizaţiei occidentale, prin intermediul unor canale şi metode diferite.
O asemenea definiţie a occidentalizării pare a fi şi a Modernizării României, însă occidentalizarea (sau cel puţin începuturile acestui fenomen) nu presupune şi modernizarea ţării. De ce? Pentru că începuturile fenomenului de occidentalizare a însemnat mai mult ceea ce noi denumim “occidentalizarea cabinetelor şi a reşedinţelor” unei părţi a elitei româneşti.
Şi iarăşi avem identitate de înţelesuri şi confuzie! Pentru că şi în cazul Modernizării României e obligatoriu să vorbim de o primă etapă (încă neconsumată nici astăzi) a “modernizării DOAR a cabinetelor şi a reşedinţelor” Cu alte cuvinte nu vorbim de un proces, ci de un fenomen; mai degrabă de o modă a occidentalizării/modernizării/europenizării. Adică, cu îndeplinirea unei formalităţi de bon ton, de importare şi adopţie a unei forme care, printre altele, impunea şi un stil de viaţă comun în Occidentul civilizat spre care se îndreptau ochii şi destinaţiile de călătorie ale elitei româneşti.
OCCIDENTÁL, -Ă, occidentali, -e, adj. Care ține de apus, mai ales de apusul Europei și de America, care are caracteristicile vieții de acolo; apusean, vestic. ♦OCCIDENTALIZÁ, occidentalizez, vb. I. Tranz. și refl. A da sau a căpăta caracter occidental. – Din fr. occidentaliser.
EUROPENIZÁ, europenizez, vb. I. Refl. și tranz. A adopta sau a face să adopte îmbrăcămintea, obiceiurile, purtările caracteristice europenilor. [Pr.: e-u-] – Din fr. européaniser.
A SE EUROPENIZÁ mă ~éz intranz. A adopta limba, cultura și obiceiurile europenilor; a deveni asemănător cu europenii. /
Potrivit DEX al limbii române, cuvântul „MODERNIZÁ”, “modernizez”, are următorul înţeles: „A adapta la cerințele, la exigențele prezentului, a face să corespundă acestor cerințe; a înnoi. ♦ A da unui lucru un aspect modern, conform gusturilor și cerințelor actuale. ♦ – Din fr. moderniser.” Cuvântul “MODERNIZÁRE” s.f. are înţelesul: “Acțiunea de a (se) moderniza și rezultatul ei; înnoire.”
Modernitáte f. (d. modern). Calitatea de a fi modern, în curentul timpuluĭ.
A SE DEZVOLTÁ, dezvólt, vb. I. 1. Refl. (Despre materie și despre fenomenele naturii și ale societății) A trece de la o stare calitativă veche la alta nouă, de pe o treaptă inferioară la alta superioară, de la simplu la complex. ♦ Tranz. A amplifica în mod creator (o doctrină, o teorie, o idee), a completa cu idei noi. ♦ A se extinde dobândind proporții, însemnătate, forță; a crește, a se mări. (după lat. disvolvere)
Modernizarea României credem că înseamnă transformarea suprastructurii şi infrastructurii ţării, precum şi adoptarea şi asimilarea unor forme de viaţă socială noi, ca şi a unor tipare de gândire noi.
Principalele atribute ale modernizării (industrializarea, urbanizarea, statul-natiune, educaţia, generală, secularizarea) au fost, mai mult sau mai putin, realizate în România. Discutia ramâne deschisa asupra “autenticitatii” acestei modernizari, ce nu a cuprins trasaturile Occidentului capitalist: initiaţiva privată, democratie, economie concurenţială, societate civivică.
Cugetare! Unul din marile paradoxuri ale modernizării este relația modernului cu trecutul. Mai precis, constanta exploatare a valorilor trecutului pentru lansarea unor proiecte modern. Cazurile cele mai representative: creștinismul și Renașterea. Ce este creștinismul? Altceva decât modernizarea făcută de către Sf. Pavel „iudaismului creștinizat prin extinderea sa la întreaga lume creștină”. Ce este Renașterea?, altceva decât o întoarcere la trecut, la valorile anticității greco-romane. (vezi și idea lui Hayden White, Primitivismul și modernimul, în Modernism și antimodernism. Noi perspective interdisciplinare, Editura Cuvântul, București, 2008, p. 17)
TRADIȚIONALÍSM s. n. atașament față de tradiție. ◊ orientare social-politică și culturală îndreptată spre considerarea nediferențiată, necritică a valorilor tradiției. ◊ tendință, mai ales în planul culturii, de suprasolicitare a elementelor tradiției, înțelese ca valori de sine, fără selecționare critică și fără interpretarea lor prin prisma noilor valori produse de evoluția social-culturală. (< fr. traditionalisme)
COMUNÍSM n. 1) Teorie care prezice înlocuirea capitalismului printr-o societate fără clase sociale diferențiate prin proprietate. 2) Doctrină socială, politică și economică constituită pe principiul abolirii proprietății private și al instaurării proprietății colective. 3. Formație social-economică care se bazează pe proprietate comună asupra mijloacelor de producție. ◊ ~ primitiv comună primitivă. /
ORTODOXÍSM s. n. 1. Religia creștină ortodoxă. 2. Calitatea de a fi ortodox (2). 3. Doctrină literară și ideologică românească din perioada interbelică; înclinare spre cultivarea temelor și motivelor religioase ortodoxe. – Ortodox + suf. -ism.
ROMÂNÍSM, (2) românisme, s. n. 1. Sentiment național al românilor (I 1); spirit românesc.
CIVILIZAȚIE: Conform „Dicţionarului enciclopedic” (1993), civilizaţia este definită ca: „ansamblul valorilor de natură utilitară susceptibile de a fi aplicate totalităţii speciei umane în vederea satisfacerii unor nevoi materiale, de confort şi securitate”. O analiză arată că există cca. 100 de definiţii date conceptului de „civilizaţie”. Ovidiu Drimba, în monumentala sa lucrare: Istoria culturii şi civilizaţiei definește civilizația a fi totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora omul se adaptează mediului (fizic şi social) și-l controlează.
Definiția noastră: Totalitatea mijloacelor și valorilor materiale și spirituale, a tehnologiilor, procedurilor și cunoștințelor prin intermediul cărora oamenii dintr-o comunitate își satisfac nevoile și aspirațiile materiale, de confort şi securitate reprezintă „civilizaţia”. Adică: locuinţa, alimentaţia și îmbrăcămintea, educaţia, cultura şi învăţământul public, tehnologia și construcţiile publice utilitare, activităţile economice şi administrative, organizarea socială, politică, militară şi juridică.
O asemenea definiţie a europenizării pare a fi şi a Modernizării României, însă europenizarea (sau cel puţin începuturile acestui fenomen) nu presupune şi modernizarea ţării. De ce? Am văzut că începuturile fenomenului de europenizare a însemnat mai mult ceea ce noi denumim “europenizarea cabinetelor şi a reşedinţelor” unei părţi a elitei româneşti. Şi iarăşi avem identitate de înţelesuri şi confuzie! Adică, cu îndeplinirea unei formalităţi de bon ton, de importare şi adopţie a unei forme care, printre altele, impunea şi un stil de viaţă comun în Occidentul civilizat spre care se îndreptau ochii şi destinaţiile de călătorie ale elitei româneşti. Import de cultură și model de viață, făcut, după importul de orientalism și după grecizarea elitei românești. Occidentalizarea/modernizarea/europenizarea sunt acte formale, de joc scenic oficial, şi nu profunde ale sufletului românesc. Sunt măşti ale sufletului românesc agrar și patriarhal, ispitit de păcatul parvenirii. A vrut şi sufletul românesc ca trupul său să pară a fi acelaşi ton şi ritm cu cu maşinăria materialistă și cu civilizația occidentală creată de această mașinărie. Iată cauza care a determinat producerea rapidă a revoluţiei ţoalelor nemţeşti, care a trimis portul naţional. la lada de zestre sau în lada din pod. Această preschimbare a formei se producea după o altă transformare, impusă de oportunism și rațiuni întemeiate de supraviețuire a elitei românești; fenomen de deghizare colectivă a elitei, care durase mai bine de o sută de ani, în vremea regimului fanariot. Domniile fanariote, impuse în Moldova în 1711 şi în 1715 în Ţara Românească, au determinat elita românească din Principate să învețe limba greacă, care devenise nu numai limba noii administrații și birocrații a celor două țări românești, dar sub protecția domnilor proveniți din cartierul grecesc al Stambulului se impusese și ca limbă cultă. Boierii români au adoptat apoi vestimentaţia și obiceiurile turco-grecești, pe primul loc fiind siesta și lenea zilnică, caftanul și șalvarii, fumatul din narghilea, poziţia aşezat cu picioarele strânse, mişcările lente și vorbele puţine. Evident, forma de civilizație importată din Fanar n-a reuși să pătrundă și-n lumea profundă a satului românesc.
Decăderea accelerată a Imperiului otoman, înfrângerile suferite în războaiele cu Rusia din 1806 – 1812, 1828 – 1829, renunţarea la domniile fanariote şi reinstaurarea domnilor pământeni în Principate (1822), protectoratul rusesc, instaurat prin pacea de la Adrianopol (1829), desfiinţarea monopolului turcesc asupra comerţului au schimbat direcția și trendul civilizaţiei românească. Spre același punct de pornire într-o nouă evoluție ciclică a națiunii a condus și revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu (1821), care a dinamizat viaţa politică şi culturală din Muntenia şi Moldova. Circulația informațiilor, apariția știrilor de presă despre progresele tehnologice și culturale a proiectat la nivelul încremenitei, îmbâcsitei de tutun și lenevitei elite românești imaginea unei lumi înconjurătoare, occidentale mai ales, care începuse să se miște într-un ritm din ce în ce mai alert. De aici a izvorât nevoia deșteptării și adaptării la gulfstream-ul modernizării și al civilizației. Evident, această necesitate a impus explorarea și cunoașterea noului tărâm al minunilor tehnologice și civilizației.
Prudentă, boierimea românească a rămas pe loc, formal fidelă vechilor stări de lucruri, mentalități, obiceiuri, ierahii și ordine socială, dar şi-a trimis copii la studii în Franţa, Germania şi Austria. Imediat după întoarcerea acasă a copiilor școliți în universitățile Apusului au apărut la noi și mişcările politice pentru reforme. Concomitent dar și paralel s-a produs fenomenul colonizării occidentale a așa-ziselor oraşe din Principate, colonizare care s-a făcut, ca peste tot în lume, prin intermediul comercianților și meșteșugarilor evrei, germani, francezi, italieni care au deschis ateliere şi magazine cu mărfuri aduse din Occident.
Trăsături esenţiale ale românităţii la mijlocul sec. 19:
– La nivelul țărănimii – limba este română, datinile și obiceiurile sunt creștine și precreștine, romane și preromane, alături de influențe bizantine. Viața și trăirea cotidiană pare aceeași de veacuri, fiind încremenită în timpul copilăriei și-n așteptarea mamei.
– La nivelul elitei apare așa-numita minoritate activă pro-europeană, care era constituită din fii boierilor și ai comercianților trimiși la studii în Occident.
– Aceeași situație dezastruoasă a țărănimii române din Transilvania este consemnată de călătorii străini, în frunte cu împăratul Iosif al II-lea.
– Această stare de lucruri stârnește uluirea, indignarea și revolta străinilor.
– Războaiele ruso-austro-turce, desfășurate pe teritoriul românesc, aduc pustiire și ciumă, dar nasc și o fință socială și un spirit de trăire: burghezia și ideea națională; eliminarea monopolului turcesc asupra comerțului favorizează schimburile cu Europa; odată cu revoluția franceză, în Țările Române ajunge Lumina, literatură și manierele alese, cu alte cuvinte noua civilizație, noul mod de trai.
– Libertatea comerțului naște capitalismul în principate și, odată cu el apare și burghezia.
Cugetare: Carpații – coloana vertebrală a românismului:
În opinia noastră, sufletul național a răspuns acestui pericol al deznaționalizării și dezmembrării, generat de cele trei imperialisme printr-un reflex istoric inteligent al coloanei vertebrale a românismului care este masivul Carpaților. Astfel, Carpații au creat triada românității, divizând istoricește și geograficește națiunea română în trei provincii – Moldova, Transilvania și Țara Românească – care au ajuns, fiecare sub influența unuia din cele trei imperii, servind și ca tampoane între imperialisme. Făcând acest act al divizării istorice, românii și-au salvat ființa statală, spre deosebire de puteri mijocii ca Ungaria și Polonia, strivite și ocupate de cele trei imperii. Triada românității este actul fundamental de supraviețuire al națiunii române în fața agresiunii imperialiste. Dumnezeu și instinctul național subconștient au divizat insula latină în trei insule pe curbura Carpaților. Pe de altă parte, însăși forma coloanei vertebrale a Capaților și-a pus pecetea asupra caracterului național al românilor: pentru a rezista urgiilor istoriei s-au plecat și s-au înconvoiat aidoma coloanei vertebrale a românității.
Curs 2: Diagnoza societăţii româneşti la începutul procesului de europenizare (sf. sec. XIX)
CONJUNCTURA ISTORICĂ ŞI GEOPOLITICĂ A OCCIDENTALIZĂRII ROMÂNIEI
Realitatea geopolitică a Europei și a Țărilor Române la începutul sec. 19:
Un diplomat rus scria pe la sf. sec 19 ca: „acest popor – românii – au trăsături bine distincte și nu pot ascunde că, privind harta, mă apucă mâhnirea că aceste opt milioane de oameni străini de nația slavă s-au așezat aici pe fermecătoarele povârnișuri ale munților Capați formând parcă o săgeată înfiptă între națiunile slave, împiedicându-le unirea lor. Dacă în locul acestor români, ar trăi sârbi sau bulgari, cât de ușor s-ar rezolva atunci problema orientală sau slavă.” Acest popor de opt milioane și această insulă latină din marea slavă se afla sub suzeranitatea Turciei. Imperiul turcesc stăpânea, de 300 de ani, un vast teritoriu, din centrul Europei până în Iran și Egipt, fiind chiar și la începutul sec. 19 unul din cele mai mari imperii ale lumii. Moldova și Țara Românească plăteau tribut Porții de 400 de ani. Transilvania intrase sub controlul habzburgic. Dominaţia turcească era împinsă către Balcani şi Mediterana de către expansiunea celor două noi imperialisme: cel rusesc şi habzburgic, care se întâlnesc pe Carpaţi şi, fiecare, îşi crează din cele trei ţări române o zonă de influenţă şi de tampon. La începutul sec 19 Orientul și Occidentul își stabilesc hotarul la Capați. În timp ce Transilvania și Banatul întră întro eră civilizatoare și modernizatoare, Principatele se afundă în barbaria asiatică și cad pradă jafului și corupției regimului fanariot. Din 1711 până în 1821, 31 de domni fanarioți, făcând parte din 11 familii, se vor urca de 75 de ori pe tronul celor două țări. Astfel, după eșecul militar al alianței lui Dimitrie Cantemir cu țarul Petru I, în 1711, țările române își pierd dreptul de a-și alege domnii. Poarta îi va numi, alegându-i din rândul unei aristrocrații grecești colaboraționiste din cartierul Fanar al Stambulului. Venirea lor în Principate și regimul absolutis-oriental pe care-l institituie aici determină elita românească, din rațiuni pragmatice de supraviețuire, să facă importul cultural greco-oriental. Cele două provincii românești sunt considerate provincii periferice ale imperiului turcesc, care sunt jefuite și tratate sălbatic, fiind teatre de operațiuni pentru numai puțin de nouă războaie în decurs de 100 de ani, între 1774-1875. Călătorii occidentali sunt îngroziți lăcomia, corupția și abuzurile fanarioților, inclusiv a birocrației grecești instalate aici, de sărăcia satelor românești, de ignoranța și incultura sătenilor, de lăcomia și lașitatea boierilor, de înapoierea clerului, de harababura și potlogăriile birocrației fanariote. O radiografie a societății românești, în cele două Principate, la încep. sec. 19, ne arată moduri complet diferite de viață și așa-zisă civilizație:
– La nivelul marilor boieri – deci a superelitei politice și culturale – avem modelul de civilizație și cultură greco-turc. Marii boieri i-au imitat până la amănunt pe domnitorii fanarioți la: îmbrăcăminte, hrană, tabieturi, adoptând un stil de viață turcesc; în timp ce cultura lor era grecească; boierii educându-și inclusiv odraslele la școlile grecești. În decursul celor 100 de ani ai regimului fanariot, aceste obiceiuri s-au extins la boierii de țară, la marii negustori și chiar la tîrgoveții orașelor.
– Țărănimea, „înconvoindu-și spinarea sub furtună”, păstra, neștirbite, credința, limba, portul, obiceiurile. Când nu mai suporta sărăcia și exploatarea – lua drumul haiduciei – iar folclorul preamărea isprăvile haiducilor.
Avem și câteva indicii statistice (cei drept de la sf. Sec. 19) asupra realităților îngrozitoare ale lumii rurale românești: cca 1 milion de locuințe țărănești aveau pardoseala din pământ, lipită cu bălegar; cca. 700.000 aveau o singură încăpere. Apoi, existau cca. 300.000 de bordeie în pământ. Mai erau alte sute de mii de case acoperite cu stuf si paie; puține fiind zidite sau făcute din piatră, cu acoperiș din țiglă. La 1875, Ion Ghica scria că românii sunt poporul cel mai frugal pe care-l cunoaște el. Un țăran săpa toată ziua la câmp, mâncând legume fierte în apă, cu două legături de ceapă sau usturoi și puțină mămăligă. Carne mâncau rar, de câteva ori pe an, la marile sărbători. În plus, biserica le impunea țăranilor 200 de zile de post, timp în care nu aveau voie să mănânce carne, unt, lapte, brânză, ouă, pește…
Întrebare: De ce a introdus Biserica zilele de post?
De asemenea, bolile sociale făceau ravagii: ciuma, holera și, către sf. sec. 19, tuberculoza și pelagra – boala porumbului mucegăit. Fiecare război ruso-austro-turc, purtat pe teritoriul Principatelor, se solda, în primul rând, cu diminuarea cu cel puțin 5-10 procente a populației românești, răpusă de operațiuni militare, epidemii de ciumă și holeră; cu diminuare șeptelului, în urma rechizițiilor și jafului practicat de armatele cotropitoare. Este semnificativ cazul celor 20.000 de boi rechiziționați de către armata rusă, în timpul războiului din 1828, pentru aprovizionarea Petersburgului, care au murit din cauza imbecilității și neglijenței unui general rus de la intendență în timpul transportului. Apoi, în ecuația pustiirilor provocate de războaie, introducem: distrugerea constantă a satelor românești, fapt care-i determină pe români să intre în pământ, să-și bage satele-n pământ, construindu-se acele bordeie în pământ. O altă consecință gravă a istoriei și geopoliticii asupra subdezvoltării și aculturalizării românilor a fost obligarea Principatelor să contracteze, în numele lor, credite imense pentru plata despăgubirilor de război în numele Turciei. Este semnificativ faptul că în urma aceluiași război din 1828-29, pierdut de Turcia, Principatele au contractat un împrumut de la creditorii străini, în valoare de 11 milioane lei olandezi, bani care au acoperit despăgubirile către Rusia. Evident că acest credit a trebuit returnat cu dobânzi uriașe tot în urma exploatării sălbatice a țăranilor. Sunt nenumărate mărturii și jurnale de călătorie a unor străini care trec prin Principate și care redau modalitatea barbară prin care administrația greco-albaneză ( arnăuții – poliția fanariotă era recrutată din musulmani albanezi, impuși de turci pentru a controla birocrația grecească adusă de în Principate de fanarioți) colecta dările: familii întregi, soți, soții și copii erau bătuți și puși în afumători pentru a spune unde au ascuns banii cuveniți Domnului. Am lăsat la urmă, dar evident nu era ultima cauză a dezastrului național și a subdezvoltării, plata tributului cuvenit Înaltei Porți, care se cifra la 2 mil. Taleri olandezi + 1 mil. Taleri șpagă/an. La aceste sume se adăugau alte câteva milioane colectate anual pentru recuperarea datoriilor făcute la Stambul de domnii fanarioți pentru cumpărarea scaunului de domniei.
– Lowenthaler – talerul olandez care avea pe față un leu în două picioare a fost moneda cea mai răspândită, de la care vine numele de „leu”. La 1822 – 1 leu = 4 franci, după care se devalorizează.
Ca fenomen istoric, occidentalizarea a început după semnarea tratatului de la Adrianopol, în urma căruia Turcia a pierdut monopolul asupra comerţului în Principatele Române şi a fost nevoită să deschidă strâmtorile Dardanele și Bosfor tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel comerțul cu cereale, animale vii și lemn. În timp ce Rusia caută să-şi mărească influenţa asupra sud-estului Europei, din punct de vedere economic, interesele economice englezeşti joacă un rol decisiv în redeșteptarea naţiunii române, susține Ștefan Zeletin. Anglia, în căutare de noi pieţe de desfacere şi de resurse, interesată în special de grâul românesc, ajunge până la gurile Dunării, unde se loveşte de monopolul turcesc asupra comerţului cu Principatele; acestea fiind obligate să asigure aprovizionarea Istanbulului cu produse alimentare ieftine. Pentru a elimina acest monopol, Anglia va încuraja și va susține Rusia să declare război Turciei, conflict pe care-l va câștiga. Anglia a avut o singură pretenție, pe care și-a satisfăcut-o în cuprinsul prevederilor tratatului de la Adrianopol, din 1829, iar acel interes strategic privitor la ţările române viza asigurarea condiţiilor prielnice comerţului liber, schimburi de mărfuri care vor naște și dezvolta capitalismul în principate. Tratatul de la Adrianopol este generatorul occidentalizării şi capitalismului în Principate prin faptul că interesul comercial al Angliei la gurile Dunării va face să crească enorm preţul grâului românesc şi interesul pentru afaceri comerciale în zonă. Imediat după aceea vor ancora și primele corăbii franceze în porturile Valahiei, în 1830. Acesta a fost impulsul istoric esenţial care a trezit la viaţă România şi a ajutat-o să facă salturi evoluţioniste uriaşe. În majoritatea lucrărilor de specialitate se precizează că România a trecut, în decurs de două generații, de la modelul bizantino-oriental la cel european, care – spune și Neagu Djuvara – „a fost adoptat cu pasiune și chiar, uneori, cu o grabă excesivă.” O adevărată „revoluție în moravuri și mentalități”, s-a produs în acel secol de istorie, mai spune el. Una din întrebările esențiale la care trebuie să răspundem pe parcursul acestui curs este: europenizarea/occidentalizarea – adică această modernizare – a fost una profundă sau a fost formală. S-a produs fost doar la spiritului public – fiind susținută de discursul politic oficial și de presă – sau a fost o modernizare/europenizare a mentalității românești, a culturii naţionale, a comportamentului public și a modului de viaţă cotidian al românului comun? Să vedem!
Redeşteptarea fiinţei naţionale şi prima mare bătălie a modernizării: Revoluția limbii române și a țoalelor nemțești.
În general, la aproape toate naţiunile cultura și arta unei ţări sunt produsul elitei care, sub protecţia unui stat naţional, a putut să creeze, în limba maternă a acelei naţiuni, operele creatoare. Nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre naţiunea română, la începutul curentului de europenizare. Naţiunea era divizată politic în ceea ce eu numesc trinitatea românităţii: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, fiind supusă celor trei imperialisme dominatoare şi deznaţionalizatoare: turcesc, rusesc şi austro-ungar. Dacă marele istoric Gh. I. Brătianu definea poporul român ca o minune şi un miracol al istoriei, Sorin Alexandrescu, în lucrarea sa: Paradoxul Român, vorbeşte de câteva paradoxuri care definesc istoria fiinţei naţionale, a superbei Românii. Al treilea paradox identificat de el este cel al continuității şi discontinuității culturii şi trăirii româneşti. În ciuda istoriei şi geopoliticii deosebit de ostile pentru existenţa fiinţei, limbii şi culturii naţionale, avem o fantastică unitate a limbii şi culturii populare române. Totuşi istoria şi geopolitica celor 1000 de ani de stăpâniri imperialiste au construit două realităţi culturale paralele, cu evoluţia şi istoria lor diferite. Românii au o situaţie, aproape unică in Europa, având două culturi: folclorul popular şi cultura scrisă. În timp ce poporul de rând s-a refugiat în folclor, pe care l-a considerat cultura sa autentică și veritabilă, elita românească a fost nevoită să se adapteze realităţilor geopolitice şi trendurilor culturale oficiale impuse de imperialismele stăpânitoare de spaţiu românesc. Aşa se face că, atât ortodoxismul – care, prin episcopii săi străini, slavi în general – cât şi regimurile oficiale au impus limbi şi culturi străine spiritului românesc. În timp ce ortodoxismul a impus alfabetul chirilic şi limba slavonă, ca limbă de cult şi culturală în mănăstirile, bisericile şi episcopiile româneşti, regimul fanariot a impus elitei cultural-politice şi administraţiei româneşti folosirea limbii greceşti timp de mai bine de 125 de ani. Aceasta a fost cauza care a generat cele două etaje culturale româneşti, în care folclorul a existat şi procreat într-o dimensiune eternă, atemporală în timp ce cultura scrisă a sec. 18-19 a fost temporală, fiind o formă importată şi adaptată la evoluţiile geopoliticii şi curentelor transformatoare. (p.35) Întreaga cultură oficială din Principate era redactată într-un alfabet şi în limbi străine de fiinţa latină a poporului român. În acest context îmbâcsit și orientalizat, către mijlocul sec. 19 o mână de eroi români declanșează revoluția limbii române și a țoalelor nemțești. Mai fuseseră tentative și până atunci, însă toate fuseseră stârpite în urma acțiunii brutale, fie a episcopilor slavi de la conducerea bisericii ortodoxe, fie de către birocrația grecească susținută de puterea domnilor fanarioți. Ba chiar putem spune că tentativile de latinizare a alfabetului fuseseră stârpite brutal de o necinstită reacțiune colaboraționistă a elitei boierești, cam grecizată în decursul celor 100 de ani de stăpânire. Este semnificativ, în acest sens, cazul unei gazete bucureștene care-și anunță cititorii, într-una din zile anului 1840, că de săptămâna viitoare nu va mai fi tipărită cu litere chirilice, ci în strămoșescul alfabet latin. Indignarea și revolta abonaților bătrâni – cei mai numeroși – a fost atât de vehementă și ultimativă cu ruperea scumpului abonament, încât ziarul a renunțat la acest proiect de modernizare românească și europeană. La fel de semnificativ este apoi, cazul preotului Gheorghe Lazăr, de la Sibiu – părintele limbii române moderne din Principate – care a fost dat pe mâna poliției de către episcopul său, pentru că a propus renunțarea la limba slavonă pentru ținerea slujbei la catedrala ortodoxă din Sibiu și a vrut să scoată manuale școlare în limba română. Gh. Lazăr va fi cercetat și judecat disciplinar, la sfârșitul anului 1815, pentru acest afront și păcat patriotic iar guvernatorul Transilvaniei l-a destituit din funcția de vicar al catedralei punându-l sub supravegherea autorităților polițienești. Urgent, apoi, va fi alungat de la Sibiu de episcopul Vasile Moga care, fiind un adept al învățământului în limba slavonă, era revoltat de necuviința acestuia de a distruge străvechea tradiție a bolborosirii fără sens a unei slujbe religioase neînțelese de enoriașii. Prigoana la care a fost supus în Transilvania l-a determinat ca, în 1816, să treacă munții și să se stabilească la București, unde și-a câștigat existența mai întâi ca profesor particular. În Țara Românească Gheorghe Lazăr se manifestă ca promotor al ideii de înființare a unei școli românești la cel mai înalt nivel științific posibil pe atunci, într-o vreme în care învățământul se desfășura în limba greacă. Sprijinit de boierii naționaliști Iordache Golescu și Constantin Bălăceanu, a trebuit să ducă o muncă intensă cu cei care susțineau că limba română este prea săracă pentru a exprima adevărurile științei. La 24 martie 1818, obținând aprobarea pentru înființarea școlii românești, și-a început activitatea într-un local impropriu din centrul capitalei, la Sfântul Sava. La început, elevii săi erau băieți de mici meseriași, târgoveți și dascăli, pentru că odraslele boierești frecventau în continuare școala grecească. Noua instituție a devenit curând principalul focar de consolidare și difuzare a culturii românești. Din prima generație de elevi au făcut parte, printre alții, Petrache Poenaru, Daniel Tomescu, Theodor Pallady, Simion Marcovici și alții.
Mai menţionăm că şi-n actele administrației de stat, rezistența alfabetului chirilic, a limbii greceşti, a fost îndârjită. Se întâlnesc în arhive acte oficiale – inclusiv cele ale domnitorului Bibescu, în care literele latine se amestecă printre cele chirilice într-un cuvânt. Abia la 1860 alfabetul latin devine oficial. Acum se crează în limba română – din cauza importurilor de neologisme şi a rezistențelor acea limbă stâlcită pe care Caragiale o va biciui nemilos în scrierile sale.
Colonizarea franceză a României, în sec. 19 – încep. Sec. 20
Neagu Djuvara susține în lucrarea sa: Între Orient și Occident.Țările Române la începutul epocii moderne, că influența modelului francez a fost copleșitoare peste tot în Europa, însă niciunde nu a fost mai adâncă și mai durabilă ca-n România. Moravurile, gândirea, limba, instituțiile au suferit influența modelului franțuzesc. Se poate spune fără exagerare că, timp de un secol, până după primul război mondial, românii s-au lăsat „colonizați” de francezi iar colonizarea s-a făcut fără prezența fizică a colonizatorului.
Admirația românilor pentru Franța în sec. 19 nu se poate compara decât cu admirația romanilor pentru greci, în primele secole ale imperiului.
Dragostea României pentru Franța a fost pasională, copleșitoare. Este, dacă vreţi, un lesbianism istoric al fetei românce abandonate în pustietatea slavă, îndrăgostită nebunește de sora latină mai mare.
Primii studenți români sunt semnalați la Paris, în 1800. Studenții, gazetele și jurnalele de modă aduc lumina-n Principate. Ziarele franțuzești erau citite cu înfrigurare. Cititorii români erau organizați în rețele, din cauza abonamentului foarte scump la ziare. S-a găsit și o soluție ingenioasă: contractarea de abonamente la Viena, care erau mai ieftine cu 60 de franci decât cele de la Paris. (120 de franci, în loc de 180 la Jurnal des Debats) Se deschid cabinete de lectură, la Iași și București iar din 1829 apar primele ziare românești: Curierul Românesc, Albina Românească.
Apoi vine rândul literaturii – tradusă de boieri luminați, dintre care se detașează vornicul Al. Beldiman. Traducerile circulă în manuscrise. Se constituie primele biblioteci, cea mai renumită fiind cea a lui Nicolae Rosetti-Rosnovanu. Apar bibliotecile publice, constituite în jurul librăriilor. În 1830, la Iași, din cele patru librării, trei nu vând decât cărți franțuzești.
Apoi vine rândul teatrului și pieselor franțuzești. Începutul fusese pus de domnița Ralu Caragea, la 1818, însă piesele se jucau în greacă.
Călătorii și consulii străini sunt uimiți de franțuzismul înaltei societăți moldo-valahhe.
Studenții , mai ales cei care reveneau din Franța, erau cuceriți, indiferent de obârșia lor de ideile democratice.
În decurs de câțiva zeci de ani și după o scurtă perioadă de tatonare și testare a rezistenței protectoratului rusesc (1829-1840), limba greacă a fost înlocuită de limba franceză, caftanul şi şalvarii au fost înlăturați de țoalele nemțești. Noua ținută a pantalonilor cu manşetă, sacou, pălărie şi ghete, fiind mult mai lejeră, permitea elitei să fie mult mai mobilă și dinamică. La acest nesperat statut a contribuit și tabachera și țigareta, care l-au eliberat pe boierul român din lanțurile și încremenirea narghilelei. Nicotina, cafeaua, concurența și afacerile comerciale au făcut ca lenea și lâncezeala siestei să dispară în favoarea dinamismului comercial și intelectual. În plus, ca uramare a circuitului informațional în peisajul cultural al epocii a apărut și polemica intelectuală, care, și aceasta a dinamizat nevoia de informare și schimbare.
Întrebare: Care credeți că este cauza care i-a determinat pe români să piardă obiceiul siestei, cultivat totuși cu insistență în mentalul colectiv, inclusiv prin proverbe ca acestea: „Fie domnul cât de mic, după masă doarme-un pic”?
Concluzia esențială pe care o desprindem este aceea că modernizarea civilizației românești este un act de adaptarea și supraviețuire a elitei naționale la realitățile geopolitice. Cu alte cuvinte civilizația românească modernă și europeană este un act de oportunism, de adaptare la realitățile geopolitice. Occidentalizarea și europenizarea atât de clamate în perioada interbelică au fost aruncate la coșul de gunoi al istoriei de elita românească după 1945, când realitățile geopolitice au impus Rusia Sovietică în postura de stăpân al spațiului național.
O altă cale de pătrundere a occidentalismului în spațiul românesc s-a făcut prin școala latinistă din Transilvania. Unirea unei părți a bisericii ortodoxe din Transilvania, la 1700, cu Roma, s-a făcut din interese politice.
Școala Ardeleană a fost o importantă mișcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naștere Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Reprezentanții Școlii Ardelene au adus argumente istorice și filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută și sub numele de latinism. Reafirmarea originii latine a limbii și a neamului a fost fermentul redeșteptării naționale și conectării la cultura occidentală. Școala deschisă la Blaj de către episcopul greco-catolic Petru Aron, urmașul lui Ionochentie Micu-Klein, fost nu numai un mare colegiu religios, dar și o pepinieră de latiniști și patrioți români.
Școala Ardeleană a contribuit nu numai la emanciparea spirituală și politică a românilor transilvăneni, ci și la a celor de peste munți. Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie petiția Supplex Libellus Valachorum (1791, 1792), o cerere adresată împăratului romano-german Leopold al II-lea, în vederea recunoașterii națiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania.
O altă realizare a Școlii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice, și tipărirea primului dicționar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda. Reprezentanții cei mai notabili au fost: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu. Iorga îi denumeșteȘ „cei trei cavaleri ai idealului național”.
Punctul slab al Școlii Ardelene a fost exagerarea latinistă. Obsedați să dovedească ungurilor, mai ales, originea latină, nobilă, a românilor, cărturarii școlii au impus scrierea etimologică (ca-n limba franceză) și au introdus în lexic o mulțime de neologisme, „prost adaptate, care făceau ca limba lor să fie de neînțeles.” Cazul cel mai elocvent este marea adunare revoluționară de la Blaj, din 1848, unde cei 40.000 de țărani adunați pe Câmpia Libertății n-au prea înțeles nimic din ce le spuneau fruntașii de la tribună. Poetul moldovean, Alecu Russo, participant la acea adunare, nota cu amărăciune că un singur lucru lipse de la acea înălțătoare manifestare revoluționară, și anume GRAIUL ROMÂNESC. La tribună se vorbea o pseudo-română schimonosită și îmbâcsită de latinisme.
În călătoriile sale prin Marele Principat al Transilvaniei împăratul Iosif al II-lea a fost mereu izbit de mizeria și ignoranta românilor:
„Acești bieți supuși români, care sunt fără îndoială cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiți și încărcați de nedreptăți de oricine, fie ei unguri sau sași, că soarta lor într-adevăr, dacă o cercetezi, este cu adevărat de plâns (…). Nu mă mir că pământurile lor sunt rău lucrate, căci doar cum ar putea fi altfel când omul de la o zi la alta nu e sigur de posesiunea sa și trebuie să fie zi de zi și poate în fiecare ceas la lucrul domnului său. Altfel, națiunea are într-adevăr spirit; neașezarea ei vine desigur din nenorocirea ei.”
Măsurile edictate de împărat cu privire la Pământul Crăiesc au recunoscut egala îndreptățire a locuitorilor lui, adică egalitatea românilor cu sașii, dreptul de așezare și achiziție de proprietăți în orașe etc. Reformele iozefine ale învățământului au deschis porțile școlilor și pentru fiii iobagilor, îndeosebi români și maghiari, iar dezvoltarea învățământului confesional a favorizat îndeosebi învățământul greco-catolic și ortodox. În urma înrăutățirii relațiilor dintre împăratul Iosif al II-lea și papa Pius al VI-lea autoritățile imperiale au oprit trimiterile la studii la Roma și au impulsionat în schimb studiul tinerilor români la Viena, în special la Colegiul Sf. Barbara. În 1783 împăratul a soluționat favorabil amplul memoriu al episcopului Ioan Bob, pentru dotarea clerului și înmulțirea școlilor române unite, drept mijloc de cultivare a poporului român.
În urma Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784 îndreptată împotriva sistemului feudal, mișcare care i-a atras și pe iobagii maghiari din Trascău, autoritățile imperiale au procedat la mai multe ameliorări ale obligațiilor iobăgești și ale situației minerilor din Munții Apuseni. Pe domeniul Zlatnei au fost înființate mai multe școli populare, iar un an mai târziu, la 22 august 1785, împăratul a venit cu o reformă generală, anume cu patenta de desființare a iobăgiei.
Trăsăturile mișcării
• Caracterul politic: în 1791, burghezia română în formare trimite la Viena noului împărat Leopold al II-lea, memoriul intitulat Supplex Libellus Valachorum, în care cer, pe un ton moderat, drepturi egale cu ale celor trei națiuni. În ciuda tonului pașnic al revendicărilor, Dieta transilvană, căreia îi este trimis memoriul de la Viena, îl respinge categoric;
• Caracterul iluminist: izolată prin refuzul rezolvării memorandumului, prea slabă economic și politic pentru a iniția o mișcare revoluționară, burghezia română se concentrează într-o mișcare de emancipare națională pe plan cultural. Se înființează numeroase școli cu predare în limba română (Gheorghe Șincai înființează 300 de școli), se tipăresc calendare, catehisme, manuale, cărți de popularizare a științei, cărți populare pentru pătrunderea informației în masele populare largi;
• Caracterul erudit: cărturarii iluminiști au depus eforturi pentru trezirea conștiinței naționale în următoarele domenii:
o Istoria: au încercat să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculînd teoria exterminării dacilor:
o Lingvistica: au susținut ideea originii pur latine a limbii române, cerînd scrierea cu alfabet latin și scrierea etimologică:
Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiția Valahilor din Transilvania) este numele a două memorii înaintate de liderii națiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman.
Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena. Cel de al doilea Supplex, o versiune mult largită și argumentată a primului, a fost înaintat Curții din Viena pe 30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, și de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.
Documentul a fost redactat de cei mai însemnați reprezentanți ai națiunii române din Transilvania (în cea mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma): Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc. Petiția era semnata in numele natiunii române de categoriile sale libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae.
Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând doleanțelor laicilor și clericilor români:
1. „ca numirile odioase și pline de ocară: tolerați, admiși, nesocotiți între stări și alte de acest fel, care ca niște pete din afară, au fost întipărite fără drept și fără lege (pe fruntea națiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate și desființate“ (reintegrarea românilor ca națiune de drept în Transilvania)
2. „națiunea română să fie repusă în folosința tuturor drepturilor civile și regnicolare“ (restituirea drepturilor istorice vechi medievale)
3. „clerul acestei națiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în același fel ca și clerul națiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii“ (egalitatea clerului)
4. „la alegerea slujbașilor și deputaților în dietă … să se procedeze în chip just, în număr proporțional cu această națiune“ (reprezentare proporțională în dietă și funcționărime)
Textul Supplex-ului se refera transparent la Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului a Franței și include și unele motive istorice, precum și statistici despre români (care formau aprox. 55% din populația Transilvaniei).
Petiția a fost respinsă, astfel încât statutul românilor a rămas neschimbat.
Extrase din Supplex Libellus Valachorum
„Fericite auguste împărate! (…) Națiunea română este cu mult cea mai veche dintre națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucît este lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiții niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rînduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldați veterani, ca să apere Provincia. Urmașii lui Traian Augustul au stăpînit Dacia cîteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpînire, în această Provincie a fost răspîndită și credința creștină după ritul bisericii răsăritene prin străduința episcopilor Protogen, Gaudențiu, Niceta și Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne-o arată această întreagă istorie bisericească. (…) Cînd ungurii, către sfîrșitul secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit în părțile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părți) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el și-a pierdut și domnia și viața. (…) Atît istoria Patriei cît și istoria romană ne arată că românii au locuit în părțile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, și, cînd ei, pierzînd în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curînd, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dînșii, la concetățenie, ca și la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulțumiți cu această liberă și spontană acțiune a românilor, și amîndouă neamurile și-au găsit în concetățenie și în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voi s-o încreadă sorților unui război ulterior, de al cărui sfîrșit nesigur amîndouă trebuiau să se teamă. (…) Că sașii au venit în părțile Transilvaniei în secolul al XII-lea, (iar) armenii și bulgarii în secolul al XVII-lea și că au obținut (și ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile și diplomele principilor. Mai rămîn germanii, cetățeni ai Patriei, care, după cum ne-o dovedește de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold și au obținut admisiunea exact în același fel în care (au obținut-o) și ungurii, care au venit pe la sfîrșitul secolului al IX-lea. (…)”
—D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ediția 1967: Ed. Științifică, București, 1967, p. 493-509
IDEOLOGIA EUROPENIZĂRII ȘI MODERNIZĂRII OCCIDENTALE A ROMÂNIEI
1. Burghezia: clasa socială care se ocupă cu valori de schimb, adică cu mărfuri. (conf. Ștefan Zeletin, Burghezia română. Originea și rolul ei istoric, Humanitas, 1991, p. 25)
Istoria europenizării și modernizării României se confundă cu istoria burgheziei naționale. Trinitatea socială a burgheziei: industriașii, comercianții și bancherii, adică stăpânitorii de capitaluri = clasa capitalistă.
„Schimbul, prin însăși natura sa e o învoială liberă, un contract făcut de persoane libere. Astfel, oriunde apare burghezia și cu ea schimbul, apare în mod neînlăturat și corolarul acestuia: libertatea. Relațiile de schimb sunt pretutindeni creatoare de raporturi libere între oameni.” Herodot și pacea specială din târgurile sciților.
Pentru a putea dezvolta schimbul de mărfuri, burghezia a fost nevoită să construiască o nouă societate, în cadrul căreia au fost desființate privilegiile nobiliare și bisericești, declarându-i pe toți oamenii liberi și egali în fața legii. „De aceea partidele burgheze, organele de luptă politică ale clasei mânuitoare de marfă, și-au luata numele de partide liberale, iar ideologia burgheză este cunoscută îndeobște sub numele de liberalism.”
„Caracteristica burgheziei este deci, din punct de vedere economic, schimbul; din punct de vedere social-politic, libertatea.”
Interesant este că imboldul pentru apariția burgheziei în Europa a venit din Orient, în urma cruciadelor, a schimbului de mărfuri și a cavalerilor.
Sombard și explicația apariției capitalismului în Europa de Nord: alungarea evreilor din sudul Europei și stabilirea lor în Nordul european.
Zeletin (p.30) „Originile burgheziei române sunt strâns legate de activitatea economică a evreilor: cămătăria evreiască este aceea care a desființat vechea noastră boierime și odată cu ea vechea orânduire socială.”
Ca să poată produce mărfuri în exces, destinate schimbului (pieței interne și externe), capitalismul are nevoie de muncitori liberi, care să-și ofere munca. Acești muncitori nu puteau fi obținuți decât din rândul iobagilor. De aceea, burghezia va cere și obține desființarea iobăgiei.
Mijlocul de luptă, „consființit de istorie, prin care burghezia înfăptuiește libertatea, împotriva forțelor care o sugrumă, prin luptă sângeroasă, este revoluția.” Așa începe era revoluțiilor burheze, în numele idealului umanitar: libertate și bunăstare pentru toți, nu doar pentru privilegiați. Revoluția franceză și Napoleun – „marele fiu al revoluției” au purtat prin toată Europa flacăra și evanghelia libertăților burgheze.”
Parisul a devenit, astfel, orașul luminii și al scânteilor revoluționare care, la 1848, a aprins toată Europa. Evident, revoluția a ajuns și-n Principate prin intermediul tinerilor studioși care învățaseră la Paris Codul lui Napoleon și se întoarseră acasă să predice „respect pentru persoane, rspect pentru proprietate și celelalte articole de credință ale catehismului burghez.”
Însă, spune Zeletin, aceste idei generoase n-ar fi prins rădăcini la noi dacă nu exista un teren burghez fertil, adică o burghezie, creată însă de expansiunea capitalismului englezesc. (p. 33)
Tot el susține că dezvoltarea burgheziei, inclusiv a celei românești, a cunoscut trei faze:
– Capitalismul comercial (inițial și creator de burghezie) a generat faza mercantilistă a burgheziei
– Capitalismul industrial a generat era liberalismului
– Capitalismul de bancă (din perioada interbelică), care absoarbe ambele forme de dinainte ale capitalismului ( vezi cazul Băncii Românești a liberalilor români), se numește imperialism.
Faza capitalismului mercantilist în România se desfășoară sub protecția statului. Burghezia română fiind slabă are nevoie de susținerea statului pentru a susține comerțul și schimbul liber în acel spațiu. De aceea, burghezia își impune, după 1848, oamenii la conducerea statului – cazul domnitorului Al. Ioan Cuza și al fraților Brătianu, dintre care unul stă la putere 12 ani (1876-1888) – timp în care statul crează un sistem de comunicații, prin care leagă satele și orașele, desființează șerbia, secularizează averile, fac reforma agrară, distrug orice barieră lăuntrică, unifică Principatele, desființând regionalismele economice și politice. Într-un cuvânt, mercantilismul burgheziei române a creat statul român modern. Stat național, unitar, centralizat și omogen. Apoi, se trece în faza doua a capitalismului – cea industrială – căreia i se asigură și o dimensiune idealist patriotică, exprimată de liderul Partidului Liberal, tocmai înființat, Ion C. Brătianu, sub generosul nume de: dezrobirea economică a României. Dezrobirea economică era pasul pregătiror și necesar pentru a realiza dezrobirea politică și națională. Însă, dezrobirea economică nu se putea realiza fără o industrie națională și fără existența capitalului românesc. De aceea, exponenții burgheziei românești, în frunte cu premierul liberal Ion C. Brătianu denunță liber-schimbismul, impus de către Partidul Conservator prin Convenția Comercială cu Austro-Ungaria și legiferează o politică protecționistă, menită să pună stavile și taxe vamale protectoare în calea produselor industriale ale capitalismului străin, mult mai avansat decât cel românesc. Recensămîntul realizat in 1860, ne prezintă structura industriei românești, formată din 12.867 de stabilimente industriale, dintre care: jumătate erau mori, restul olării, fierăstraie, brutării, fabrici de gaz și ulei, tăbăcării, etc. Starea precară a industriei românești la acea vreme va fi agravată în urma contraloviturii pe care marii proprietari de terenuri o aplică burgheziei prin aplicarea politicii de stat a limberschimbismului. In 1875,guvernul conservator, al lui Lascăr Catargiu, a încheiat o convenție vamală cu Austro-Ungaria, pe 10 ani, pe baze liber-schimbiste, sub motiv că, in felul acesta, se manifesta un atribut al suveranității naționale și starea de facto a independenţei faţă de puterea suzerană, Turcia. Argumentul politic suprem al conservatorilor, cu care, de altfel, au anihilat protestele vehemente ale grupării liberale, conștiente de loviturile pe care le va suferi burghezia românească, au fost că prin semnarea acelei convenții, Romania își recăpăta drepturile suverane pe care nu le mai exercitase de trei secole. Este interesant faptul că în fața acestui argument patriotico-naționalist s-au plecat și liberali de frunte, ca Mihail Kogalniceanu si P. S.Aurelian, care au susținut semnarea convenției alături de oratori conservatori desăvârșiți, ca Titu Maioresc.Curând s-a dovedit că aceaconvenţie nu avea însemnătatea politică atribuită de conservatori și că independența statului modern român trebuia cucerită prin forța tunurilor, pe care doar industria și burghezia națională le poate pune la dispoziția armatei. În plus, pe plan economic convenția a avut efecte dezastruoase, aruncând Romania sub dominaţia comercială a Imperiului Austro-Ungar. Stabilimentele industriale românești se prăbușeau ca niște popice în fața concurenței austriace. România exporta lînă si importa stofa,exporta vite și importa piei tăbăcite și făină din propriul grîu.
Neputând denunța imediat convenția cu Imperiul austro-ungar, guvernul liberal al lui Ion C. Brătianu, instalat în 1876 legiferează o serie de înlesniri și ajutoare de stat, puse la dispoziția capitalismului industrial românesc, pentru a mai diminua efectele liberschimbismului. Această politică a fost sintetizată în lozinca liberalismului românesc: „Prin noi înșine”.
În România, ca și aiurea-n Europa, faza mercantilistă a burgheziei este sinonimă cu faza creării statului național, fiind – spune Zeletin – „un singur proces”. De aceea, mercantilismul are un caracter național și, în România, fiind în întârziere cu câteva sute de ani față de Occident, are același ideal: fondarea statului modern național și neatârnat.
CONJUNCTURA ISTORICĂ A ÎNCEPUTULUI EUROPENIZĂRII
Spuneam că burghezia mercantilă românească a avut nevoie de susținere și protecția statului pentru a-și satisface interesul construirii unei piețe și a unei societăți naționale. Iată de ce alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza, in Moldova si in Ţara Romanească și unirea Ţărilor Romîne,ne apare într-o altă lumină. Imediat, Cuza a luat măsuri pentru desăvîrşirea unirii in plan administrativ si legislativ a Principatelor. La data de 24 ianuarie 1862 se deschide la Bucuresti primul Parlament al Romaniei, a cărui misiune fundamentală era aceea de realiza cadrul legislativ și juridic în baza căruia să se realizeze unificarea administrativ-instituţională si legisla
