Acesta ar putea fi un fragment al unui scenariu de film mai interesant decât telenovela turcească a lui Suleyman Magnificul, dacă exemplare din naţia asta de păstori şi agricultori cu capul în pământ ar avea şi spirite antreprenoriale care să valorifice istoria, tradiţia şi marile noastre enigme. Spre fericirea unor aleşi, puţini la număr, textul de mai sus este un fragment dintr-o carte savuroasă de reportaje, scrisă de un jurnalist. Bucureştean, lungan – aproape la fel ca mine, dar evident nu are cum să fie ca mine, oricât s-ar întinde el -, cu figură de han tătar, probă a verităţii relevate de studiile ştiinţifice care spun că un sfert din bărbaţii lumii sunt urmaşii lui Gengis Han, flegamtic, groaznic de ironic şi de enervant, uneori, dar cu condei, frate. Şi cu pasiune pentru căutare, scriere, cercetare şi împlinire spirituală. Dovadă, în acest sesns, e doctoratul în teologie şi un vraf de cărţi publicate. Cam prea multe pentru vârsta şi pentru funcţiile pe care văd că şi le-a trecut în CV. Pe Florian Bichir îl ştiam de la TV şi din reportajele şi editorialele publicate în Evenimentul Zilei. Colegii Florin Danciu şi Mihai Şoica i se adresau cu “Padre” şi vorbeau în stil călugăresc cu el, la telefon. Pe viu, pe acest domn cam dubios şi cu un nas ţinut un pic prea sus, la prima vedere, l-am întâlnit la Cluj, atunci când şi-a lansat cartea despre care o să vă vorbesc. Nu cea tradusă de el singur în franceză şi care va fi expusă la Târgul mondial de carte de la Paris, ci pe cea în limba română, publicată la Editura Eikon, a lui Vasile Dâncu Nesociologicul. Volumul: Vânătorul de minuni – avand un titlu mai bun şi mai inspirat decât cel pus cărţii destinate occidentalilor înfumuraţi, care, vezi Doamne, nu pot fi atraşi decât dacă pui eticheta Dracula pe o minunăţie a publicisticii româneşti – are o ediţie-n franceză numită: “Le dernier chemin de Dracula”. Cartea e o culegere de reportaje pe teme religioase ale jurnalistului Florian Bichir scrise, cred, în vremea când sufletul îi era rupt de două iubiri: pentru Sfânta Biserică şi chemarea ei de-al ţine la al său sân şi pentru Jurnalistică. Târfa veşnic pofticioasă, suberbă şi ademenitoare care, odată ce te-a cuprins între ai ei craci, nu te mai lasă până nu te stoarce şi te umple de viaţă. Zilnic, ceas de ceas. Reportajele scrise fain de Bichir sunt despre oameni, locuri şi obiecte sfinte de pe acest tărâm miraculos, botezat de Apostulul Andrei – Grădina Maicii Domnului. E o carte, credeţi-mă, pe care dacă o ţii în mână ş-i citeşti prima pagină, n-o scapi până n-o termini. “Hanul creştinat” de Bichir te ademeneşte şi te ţine hipnotizat, ca o dansatoare din buric dintr-un harem oriental. Şi te ia dup el, vrei nu vrei, în căutarea minunilor bisericeşti şi religioase de pe pământul românesc. Aici e farmecul şi controversa savuroasă care răzbate din fiecare pagin[ a “răspopitului jurnalist”. Că ăsta e Bichir. Un om cu sufletul rupt în două: câte-o jumătate pentru fiecare lume, ca să le împace şi ca să le aibe pe amândouă.
După cum spuneam, Lunganul jurnalist Bichir, alături de frate-su cinic mai mic la stat, dar geamăn, Hoandră Octavian, vor fi zilele astea la Paris pentru a-şi lansa cărţile în mijlocul “cremei de la crem” a literaturii universale. Tavi, cu volumul său de poezii scris la cafeneaua Klausenburg şi Bichir cu poveştile sale reale despre …. uite cateva exemple: Taina clopotelor şi Crucile ce ies din pământ. Adică despre minuni vii de-ale noastre, pe care puțini le știm. Ei doi sunt printre puţinii condeieri ai presei care mai scriu şi altceva decât ceea ce Patroana cu cracii desfăcuţi şi veşnic nesătulă le pretinde zilnic. Şi, în plus, sunt şi dintre cei care citesc mai mult decât scriu. Ei na, vorba multora, ăsta-i încă un motiv care-i face să fie nesuferiţi şi unici, în felul lor. Hai, pa!…și lectură plăcută.
