De la Turda, unde ajunseseră pe la prânz, cei doi monarhi români, – însoțiți de un puhoi de lume, care cu cai, care pe jos, puțini în automobile – o luseră spre Țebea. Regele și regina sa putură să meargă însă doar vreo 17 km cu automobilul și apoi încă vreo cinci cu o trăsură. Mai mult nu s-a putut din cauza drumului stricat. Ferdinad și Maria au străbătut apoi, până la asfințitul soarelui, drumul pe jos până la Țebea. La locul unde Iancu doarme și se odină în așteptarea zorilor ce le-a visat. Și pentru care a luptat.. Au mers, Regii nostril, cât au putut de repede, ca să nu-i prindă noapte și vreo primejdie rea, îndemnați și-n flăcărați de trăirea șuvoiului de români ce se-ngroșase pe drum. Erau mulți și-n flăcărați la vederea Regelui Întregitor și a Reginei sale, ce n-avuse somn și odină-n vreme de război. Pentru ei, iobagii și asupriți de 1000 de ani, veniseră de departe. DE dincolo de Carpați și de la hotarul zecilor de ani de istorie în care Înaintașii crezuseră și clădiseră acea zi. Pentru Ei și pentru copii lor, ce doar visau în românește… Drumul era din ce în ce mai stâncos și Soarele – dragul de el -, se poticnea voit și el. Și se odihnea, în drumul lui către culcare. Vroia să le țină lumină Măreților Soli ai Românismului și ai Izbăvirii. Vroia să fie și El părtaș la Deșteptare și minunea dumnezeiască a nașterii unei țări visate și muncite1000 de ani de atâția mucenici și truditori ai românismului. Vroia să fie și El parte la facerea istoriei noi a unei națiuni. Trecuseră prea multe răsărituri și asfințituri pe acest pământ udat cu atâtea lacrimi și sânge și. în sfârșit, venise Vremea. A lor. A ibobagilor și-a toleraților… Și drumul părea că nu se mai gată, ca și istoria asta blestemată, a românismului și a suferinței. A răbdării și-a durerii facerii unei țări și-a unei națiuni… Și Regii nostril, dragii de ei, erau neosteniți. Alergau către Tărâmul Zorilor și a Renașterii. Ca să-l trezească pe Iancu și să cânte împreună Imnul României Mari, libere și mărtețe…
Și/au ajuns la Țebea osteniți și însetați dar bucuroși să vadă că Sfânul Soare tine nemișcată umbra la Gorunul lui Horea și deasupra Iancului. Au ajuns la mormânt și-au încremenit. La vederea Lor. A Icoanelor Române și a a Păzitorilor Mormântului. Și s-au închinat în fața lor. Și a istoriei vii pe care o întruchipau. În fața Regilor întregitori de țară stăteau semeți și bravi, cu flintele la umăr, doi moși de 90 de ani, oștași moți de-ai Iancului, ce-i păzeau mormântul. Și Istoria. Și viitorul. Neosteniți și nebiruiți în credința lor că Vremea va veni. Și iată: A VENIT! S-o strângem în brațele noaastre și să n-o lăsăm alte mii de ani.
După cum v-am spus aceasta e o poveste reală, petrecută atunci, și eu am aflat-o dintr-o scrisoare trimisă de Iuliu Maniu lui Alexandru Vaida Voevod la Paris, la sfârșit de Iulie 1919. Când a primit/o, Vaida I-a citit-o și lui Brătianu și întregii delegații românești aflată la Conferința păcii din capital Franței. Cei doi mari români, în mâinile cărora se aflau viitorul și destinele diplomatice și politice ale românității reunite au început să plângă. Știm asta din scrisoarea de răspuns pe care Vaida I-a trimis-o la Sibiu Maniului … și nouă, urmașii lor. Ca să știm și să nu uităm!
