Dincolo de scandalosul cost al întreţinerii pe luna ianuarie al anului de graţie 2010, de 450 de lei, calculat pentru un apartament de două camere şi o pensie de 500 de lei pe lună, rămâne frica. Teama devoratoare a acelor oameni de posibilele represalii, atunci când eu i-am îndrumat să se plângă şi autorităţilor locale. La reacţia mea stupefiată şi cam obraznică, a venit răspunsul năucitor al unei doamne, care m-a lăsat fără grai când mi-a spus: „ noi am mai trăit vremurile astea.” Ţipătul disperat al bătrînei doamne, rostit cu glas şoptit, m-a trântit în scaun şi mi-a proiectat în ochi un întreg univers al terorii şi al fricii, în care generaţii întregi de români se tot nasc şi mor, de peste 80 de ani. Această rostire mai e şi o sentinţă teribilă asupra laşităţii, neputinţei şi eşecului românesc. Al nostru, al tuturor celor care am fost generaţii tinere şi în putere după 1989. Când Dumnezeu ne-a dat ocazia şi mijloacele să ne schimbăm destinul de neam pus în calea răutăţilor. Noi toţi, cei care avem 30, 40 sau 50 de ani şi care atunci am avut idealuri, oportunităţi şi vise suntem vinovaţi că aceşti oameni au ajuns să mai trăiască odată, acum la bătrîneţe, vremurile terorii.Ale foametei, bolilor, frigului, abuzului de putere, lăcomiei şi nesimţirii celor tari şi cu putere. În fapt, timpurile parca perpetue ale lipsei crase de respect pe aceste meleaguri pentru drepturile fundamentale ale omului. De frica pe care o trăiesc acei bătrâni, de umilinţele şi privaţiunile la care sunt supuşi zi de zi zeci de mii de clujeni şi milioane de români ar trebui să ne fie ruşine tuturor, noi cei care puteam să facem un pic mai mult pentru democratizarea şi dezvoltarea în civism şi bunăstare a României. Nu vreau să pronunţ sentinţe şi vini colective însă-mi pare că cei 20 de ani au trecut pe lângă români degeaba. În afară de o mână de privilegiaţi care, văd că de pe pământ îşi rezervă deja loji şi-n rai, noi, ceilalţi, n-am obţinut nimic în afara obligaţiei de a contribui lunar la bunăstarea unor Aleşi. E noapte acum şi nu-mi fuge gândul de la cele spuse de acei bătrâni cum că-s orb de nu văd că naţia tocmai patinează în prima curbă de sacrificiu şi că urmează altele, mult mai strânse. Au mai păţit-o odată aşa, în anii 30, pe vremea marii crize E beznă deasă dar totuşi văd cum într-un studio o cameră focalizează fluturaşii cu salariul tăiat al unui profesor şi-mi dau seama că vraja s-a produs. URA! Am călătorit în viitor şi am văzut că…nu trăiesc mai bine decât în prezentul meu.
