Au ajuns la Cluj după o săptămână. Cu Tata îmbolnăvit de moarte din cauza unei pneumonii severe. Era frig și nopțile erau lungi și tare reci în acel noiembrie-nfometat din 47 Și coșia n-avea coviltir. Numai două legături de fân în care tata s-amăgea că-i cald și bine în nopțile reci, lungi și înstelate. Zi și noapte, o săptămână, cei doi Bărbați s-au învelit doar în pături și-n sumane. Și-n speranța că tot vor da Cluj. De Orașul cu grâne lesne (ieftine). Au ajuns în Dealul Feleacului și deasupra Clujului după o săptămână. Cu Tata strivit de febră și de friguri și cu caii tremurând de pe picioare. Din cauza foameii și-a oboselii. Au ajuns cu greu și seara târziu în orașul ăsta mare și pustiu și unde nu știau pe nimeni. În locul unde, după răsăritul soarelui, gurile nu prea zâmbeau și nici nu grăiau în românește. Norocul meu și al fetelor mele a fost cu-n Suflet de Unguroaică fără nume. Pentru că nu-l știu. Pentru că tata l-a ferecat în cufărul cel mai de preț din sufletul său. Unde cred că și-a așezat și-o parte din Inimă. În semn de recunoștință. Și poate că și din multă dragoste pentru acea Unguroaică, miloasă și frumoasă tare, care l-a oblojit și la primenit zile multe-n casa ei până ce-a stat din nou pe picioare. Și-a putut să se desprindă. De Ea. De ochii ei. De mâinile Sale mângâietoare și de Oraș, ca să vină acasă. Pe Calea viitorului meu și-n urma lui Taica, ce pornise cu o săptămână înaintea lui. Nu l-a mai putut aștepta pentru că-i mureau ceilalți Copii de foame. Cei de acasă. Și cei din orfelinatul zidit de el și de frații (coreligionarii) lui baptiști din sat. La Cluj, în acel noiembrie din 47, Taica-și lăsase în grija unei Necunoscute tot ce-avea mai de preț. Sânge din sângele lui și o Viață din carnea lui. Tatăl meu. Și Feciorul lui cel mai Mândru. Al patrulea născut dintre cei șase copii ai lui. Cel ce-avea să rămână moștenitor în casa părintească. A lăsat la Cluj, în acel noiembrie urât din 47, nu numai un Trup neputincios, îngălbenit și asudat de friguri, ci și-o chemare. Ca un cântec de sirenă. Pentru mine, Nepotul și Mărturisitorul Lui, de acum. Moșul meu a fost un Om tare, ce mă împietrea de uimire când îl vedeam iarna, la cei 80 de ani ai săi, că se spăla afară cu apă rece și gol până la brâu. Tare-a fost și când a putut pleca, lăsându-și carnea și sângele într-un pat strain și-ndepărtat. Tare-o fi fost, dar țin bine minte că atunci când îmi tot spunea povestea clipea des de umezeală. La gândul acelor mâini calde și vindecătoare care-i transmiseseră credință-n Dumnezeu și încredere. Că poate să plece. Că Mândrul lui Fecior de 18 ani și urmaș la rostul treburilor și-n fruntea familiei, avea să trăiască.. Sau poate la gândul că, în în acel Loc și-n acele vremuri, se hotărâse Ființa și viitorul meu. A mogâldeței ce-i ducea numele și amintirea-n viitor…
Nu știu cum a ajuns Moșul meu acasă, în Banat. În acel neuitat noiembrie din 47. Singur, poate beteag și el și cu doi cai tăbărâți (obosiți) și slăbiți de greutatea unei căruțe pline cu grâne și speranță. Cred că biruit drumul ăla lung și rău doar pentru că nu știa să facă altceva decât să-și onoreze misia și cuvântul. Și moștenirea sufletească ce mi-a dăruit-o mie.
După ce s-a vindecat de febra blestemată, tata a ajuns și el acasă, la noi, cei care-l așteptam în viitor și care acum vrem să ne reîntoarcem în trecut, la El…
Clujul, orașul ăsta, mare, frumos, animat și-nchis la suflet ne-a fost nouă drag în inimi mereu. Eu, copil fiind, am început să-l iubesc în imaginație, după Poveste. Și-n desenele cu castele și fete frumoase, brunete și cu ochi căprui, ce-l înfloreau. N-aveam bani pentru vederi și cărți cu El, colorate, dar un lucru știam: că și eu voi păși prin El, pe urmele lui Taica și a Tatălui meu. În căutarea Destinului și-a unei fete frumoase, pe care sub niciun chip n-o voi lăsa din brațe.
Pășesc și astăzi și-mi pare că fiecare doamnă albită de vremi e misterioasa Ocrotitoare a prezentului și viitorului meu și fiecăreia aș vrea să-i mulțumesc. Dar mi-e teamă să nu-mi sfârșesc Povestea. În care nu mai e Taica și nici Tatăl meu…
Am scris aceste frânturi din Povestea unui Clujean cu suflet de „Vinitură” – parte a romanului Lupul singuratic – în avanpremiera dezbaterii EVENIMENT, de la Beraria Culturala. “Clujeni versus „Vinituri”, care va avea loc miercuri, 31 iulie 2013, ora 19, la Fabrica de Bere de pe Calea Manastur nr. 2.
P.S.1 Pentru cei care nu știu ce-i aceia „Vinitură”, atunci le spun că este porecla data de așa-ziși clujeni băștinași celor stabiliti în acest oraș și veniți de pe alte meleaguri. Este rodul unei propagande și a unei atitudini față de străini, care-și are originea în acel exclusivist și extremist concept al națiunilor recepte și dominante ale Transilvaniei și în neprimirea, în interiorul zidurilor, a națiunii tolerate. Adică, a românilor.
PS 2. Beraria Culturala este un proiect cultural-comunitar al Fundatiei Armonia sustinut de URSUS.
