Principalul scop politic al elitei politice, culturale și economice pașoptiste a fost DEZROBIREA românilor. Întrucât românii erau înrobiți statal-politic, economic, social, cultural și religios.
Principatele Unite au fost sub stăpânirea turcească pînă la războiul de independență din 1877-1878. Poporul român de pe ambele versante ale Carpaților era, social și economic, în robie la boieri, grofi și arendași.
Cultural și educațional, românii erau robii analfabetismului, alcoolismului și bolilor sărăciei. Apoi, erau și sub robia unui alfabet străin, necunoscut, inaccesibil (cel slavon), precum și unor culturi și sisteme de educație străine (cel grecesc și cel slavon, în România Mică; cel maghiar și german în Transilvania și Bucovina; cel rusesc în Basarabia)
Însă românii erau robi și religios-eclesiastic. Întrucât, Biserica Ortodoxă din România Mică (B.O.R.) era sub stăpânirea grecilor, prin Patriarhia de la Constantinopol și prin Mănăstirile grecești de la Muntele Athos.
Până la domnia lui Alexandru Ioan Cuza, mănăstirile grecești aveau întinse posesiuni latifundiare în Moldova și Țara Românească. Cuza le-a naționalizat, trecându-le în proprietatea statului român.
A fost doar un act al dezrobirii religioase a românilor față de stăpânirea grecească asupra bisericii ortodoxe. Întrucât, B.O.R. nu era independentă, ci subordonată Patriarhiei de la Constantinopol.
Instituție care devenise extrem de ostilă românilor și B.O.R. după naționalizarea lui Cuza.
În termeni bisericești, independența unei biserici ortodoxe naționale este exprimată prin „AUTOCEFALIE”. Adică, biserica națională are un „cap întâi-stătător”, numit patriarh.
După câștigarea independenței de stat, în 1878, elita politică românească, la unison, în frunte cu premierul Ion C. Brătianu, au socotit că și Biserica ortodoxă națională trebuie să devină independentă.
Așa că, în 25 aprilie 1885, Parlamentul României adopta o lege înaintată de guvernul Ion C. Brătianu prin care statul român recunoștea independența (autocefalia) Bisericii Ortodoxe Române.
ÎNSĂ! Acest act nu era suficient. Fiindcă – necunoscute sunt căile viclene ale popilor – independența religioasă a B.O.R. trebuia cerută, acceptată și recunoscută de grecii de la Patriarhia Constantinopolului.
Evident, Sinodul B.O.R. a trimis o cerere la Constantinopol, în 25 aprilie 1885, care a fost refuzată. în repetate rânduri.
De altfel, cu trei ani înainte, la 10 iulie 1882, Patriarhul grec din Constantinopol a trimis Mitropolitului Primat al B.O.R. o scrisoare prin care-şi exprima nemulţumirea în legătură cu dezbaterile și acțiunile referitoare la înfiinţarea Patriarhiei Române.
În acea scrisoare, patriarhul grec de la Constantinopol își exprima, cu tupeul specific, iritarea față de manifestările de independența ale bisericii osrtodoxe românești. Principala iritare și frustrare a patriarhului grec era cea financiară; și anume că România a naționalizat averile mănăstirilor de la Athos. Pe locul doi era indignarea că statul român vrea să declarare B.O.R. ca autocefală, fără Tomos special de la Constantinopol. Tomosul este un papirus, o adeverință de recunoaștere.
Așadar, din 1885, timp de 40 de ani, până în 1925, statul român și B.O.R. au tot făcut cereri la grecii de la Constantinopol pentru a recunoaște independența bisericii noastre. Cereri pe care grecii fie le-au aruncat la gunoi, fie au folosit hârtia la toaletă.
După constituirea statului național-unitar român, prin voința liber exprimată a românilor, la 1918, elita politică, culturală și religioasă românească a socotit ca fiind intolerabil faptul că în România Mare mai poate exista o robie. Cea a Bisericii Ortodoxe față de grecii din cartierul Fanar al Istanbulului.
A fost nevoie ca la conducerea guvernului român să vină fiul lui Ion C. Brătianu, omul de stat care, în urmă cu 40 de ani, a început peregrinarea Patriarhiei Române prin pustiul Constantinopolului.
Urmând, modelul tatălui său, Ion I. C. Brătianu, înscrie în Constituția din 1923, la art. 22, atât autocefalia, cât şi autonomia Bisericii Ortodoxe Române.
Însă! Evident! Lipsea acel petec de papirus – tomosul – prin care grecii de la Constantinopol, recunoșteau dreptul românilor de a avea o Patriarhie.
Să limpezim contextul și conjunctura.
La 1923, românii erau cel mai mare popor ortodox din Europa liberă. Rușii fiind în universul concentraționar bolșevic. Cu toate acestea, românii erau singurii care nu aveau o patriarhie fiindcă grecii de la Patriarhia din Constantinopol nu aveau chef să ne recunoască acest drept și statut. Sârbii aveau patriarhie din 1920.
Timp de doi ani, prin canale diplomatice și bisericești, ministrul cultelor din guvernul Brătianu – profesorul clujean, Alexandru Lapedatu, alături de mitropolitul primat, Miron Cristea (fostul episcop al Caransebeșului), au tot trimis cereri și negociatori la Patriarhia din Constantinopol, ca să se obțină acel petec de papirus.
Grecii au refuzat cu dispreț toate aceste demersuri decente și amiabile făcute de români.
La sfârșitul anului 1924, era ales un nou grec ca patriarh la Constantinopol, sub numele Constantin al VI-lea.
Brătianu, elegant, l-a trimis din nou la Constantinopol pe profesorul Lapedatu ca să obțină de la noul patriarh Tomosul de recunoaștere. Arogant, grecul l-a refuzat pe ministrul român.
Paharul lui Brătianu s-a umplut.
În 4 februarie 1925, proiectul de lege înaintat de guvernul Ion I. C. Brătianu de înfiinţare a Patriarhiei Române, a fost votat în unanimitate de Parlamentul României Mari.
A fost singura lege votată în unanimitate în acel Parlament în care opoziția detona grenade fumigene pentru a bloca legile trimise de guvernarea Brătianu.
Patriarhul Constantinopolului, Constantin VI a protestat vehement față de „neascultarea” B.O.R față de el.
Întrucât patriarhul grec, Constantin, se opunea cu îndârjire recunoașterii Patriarhiei române, premierul României Mari, Ion I. C. Brătianu s-a folosit de excelentele sale relații pe care le avea cu autoritățile turce de la Istanbul, încă din 1909. Atunci, el a obținut de la sultanul Abdul Hamid al III-lea iradeaua (decretul) prin care li se permitea aromânilor și românilor macedoneni să se strămute cu familiile, averea și bunurile lor în Dobrogea, ca să o românizeze.
Deschidem o paranteză. În baza acelui decret s-au strămutat înaintașii lui George Becali și ai lui Gheorghe Hagi în Dobrogea.
În 9 februarie 1925, ziarul Viitorul – oficiosul PNL și al guvernului Brătianu – nota sec că guvernul turc l-a expulzat în Grecia pe patriarhul Constantin.
Astfel, într-un timp foarte scurt, principala piedică în calea recunoașterii Patriarhiei Române a fost eliminată.
Autoritățile turce au invocat articolul 2 din Convenția turco-grecească de la Laussanne, privitoare la schimbul de populație, în urma războiului greco-turc de după primul război mondial.
Patriarhul grec de la Constantinopol, Constantin, se încadra în prevedrile acestui articol care stipula că statele turc și grec se vor îngriji ca să facă schimb de populație. Adică: grecii din Turcia erau strămutați în Grecia, iar turcii din Grecia erau trimiși în Turcia.
Constantin se încadra, fericit, în categoria grecilor care urmau să fie trimiși în Grecia, iar autoritățile turce l-au îmbarcat pe un vapor și l-au trimis la Atena, în februarie 1925. Patriarhul Constantin a mai rămas în funcție, refuzând să demisioneze până la mijlocul lunii iulie 1925. Când, în sfârșit, a eliberat scaunul de care se legase.
După demisia lui Constantin al VI-lea, la 13 iulie 1925 a fost ales Patriarh al Constantinopolului, un alt grec. Însă acesta, om în vârstă, a fost mai înțelept și mai conciliant.
La 30 iulie 1925, Vasile al-III lea, cel de-al 264-lea Patriarh al Constantinopolului, emitea și semna, în numele Patriarhiei Constantinopolului, Tomosul sinodal prin care recunoștea înființarea Patriarhiei Române.
Astfel, pribegia de 40 de ani a Patriarhiei Române prin pustiul Constantinopolului se încheia și B.O.R. devenea, în sfârșit, INDEPENDENTĂ.
Întâiul patriarh ortodox român a fost Miron Cristea, cel ales de Brătianu, în 1919, să fie ridicat în scaunul de mitropolit primat al României.
Premierul Ion I.C. Brătianu argumenta acțiunea statului român în sprijinul B.O.R. prin „superioritatea numerică și morală a Bisericii ortodoxe române față de celelalte biserici ortodoxe străine, de rolul mai mare decât al tuturor patriarhatelor împreună, pe care Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole, ca apărătoare și protectoare a creștinismului în Orient și, nu la urmă, de prestigiul politic de care se bucură statul român în rândul celorlalte state ortodoxe, prestigiu ce trebuia să și-l păstreze și prin poziția bisericii sale.”
La 1925 guvernarea Brătianu aloca întâia finanțare pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului
Ortodoxia europeană era în criză și-n haos, în vreme ce Bucureștiul era de facto cea de-a IV-a Romă.
Ori, Capitala României nu putea fi „Bizanțul cel Nou”.
Conform tezei lui Iorga: „Bizanț după Bizanț”, după cucerirea Constantinopolului de turci, a Treia Romă a devenit Rusia kieveană. Prăbușirea Rusiei sub dominația ateismului bolșevic a creat conjunctura istorică pentru ca Bucureștiul – capitala celui mai mare popor ortodox din Europa liberă, să devină Cea de-a Patra Romă.
Însă acestei noi Rome îi trebuia și un edificiu pe măsură, care să simbolizeze noul său statut de lider al ortodoxiei europene.
Omul de stat, Ion I.C. Brătianu a acționat rapid. La câteva zile după întronarea patriarhului, în 5 noiembrie 1925, în ședință de guvern, se aproba proiectul de lege privind alocarea sumei de 3.000.000 lei pentru întocmirea planurilor urbanistice și arhitecturale necesare construirii Catedralei Mântuirii Neamului.
În același timp, premierul solicita oficial primăriei Bucureștilor, prin ministerul cultelor, să pună la dispoziția bisericii terenul necesar pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului.
Ce-a urmat apoi a fost un efort și-o perseverență de 100 de ani a Bisericii Ortodoxe Române în a-și vedea ridicat edificiul așa cum l-a dorit întâiul patriarh român, Miron Cristea. Și nu numai el.
Să ni-l amintim pe Emil Cioran, cu a sa zguduitoare rostire din Schimbarea la față a României.
„Făcut-am multe bisericuţe în trecutul nostru, toate triste şi mici. Improvizaţii de credinţă (…),locaşuri minore şi amărâte ale dezerţiunii din lume şi nicio construcţie monumentală care să intensifice un sentiment de viaţă.“
Precizare finală
Micuțul, dar orgoliosul patriarh grec, invitat la sfințirea picturii celei mai mari și mai frumoase catedrale ortodoxe din lume, a făcut gesturi simbolice ca să-și afirme, DIN NOU, primatul – adică superioritatea – Patriarhiei Constantinopolului asupra Patriarhiei Române.
Patriarhul grec i-a dat Patriarhului Daniel, cică în dar, o cârjă. („Teme-te de greci când vin cu daruri”)
Sensul și rostul acestui gest este acela că patriarhul Daniel e împuternicit de patriarhul cartierului Fanar din Istanbul ca să-i păstorească religios pe cei 16 milioane de români ortodocși.
Apoi, după ce i-a dat „bastonul de mareșal” al B.O.R., grecii i-au cântat „Axios”. Adică: „vrednic este” patriarhul Daniel să-i păstorească pe români prin voia și împuternicirea patriarhului ecumenic al cartierului Fanar din Istanbul.
Am folosit această ironie (recunosc, răutăcioasă): „patriarh ecumenic al cartierului Fanar” pentru a sublinia aroganța și lipsa măsurii în raporturile dintre o „relicvă istorică și simbolică” și REALITATEA ROMÂNEASCĂ.
La finalul acestei dezvăluiri se cuvine să facem o subliniere.
Este vorba despre rolul esențial al celui care a fost Moise politic al românilor.
L-am definit astfel pe omul de stat, Ion I. C. Brătianu – cel care, în 1925, a izbit cu toiagul de s-au despărțit apele românești de cele grecești si s-a dobândit independența Bisericii Ortodoxe Române.
Ion Novăcescu este doctor în istorie și autor a 10 cărți.
Vă recomandăm câteva dintre acestea:
- Ion I.C. Brătianu.Concepție și management politic, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2011, 410 p.(75 lei)
- Linsajul mediatic în politica românească. 1919. Adevarul versus Bratianu, Editura Adevarul, Bucuresti, 2013, 425 ( 50 lei);
- Poveștile Minunate ale României, vol 1;
- Poveștile Minunate ale României, vol 2. Ambele volume au ediții și în engleză, 176 pagini, format foto album de lux (100 lei/un volum, edițiile în română și 120 lei/volum, edițiile în engleză);
- Modernizarea României. 1875-1938, format foto album de lux (352 pagini; 425 fotografii de epocă) – 200 lei;
- Crăișorul, Brătianu și elevata prefăcătorie ardeleană, 175 p; (80 lei)
