Taica, Miron Novăcescu – Bunicul meu și Maica, Maria, erau crescători de mangaliță.
Ăi măi buni din Valea Almăjului!
Au crescut și-au devorat mangalițe până au plecat în Tărâmul Odihnei Veșnice. Nimeni și nimic nu i-a convins să crească alți porci, decât mangaliță.
Deși venise în sat moda “marelui alb”, care avea mai multă “pecină” (mușchi) decât slănină. Iar Mama îl tot enerva pe Taica, că o “întors” (efectul bătrâneții) și că habar nu are de mersul vremii. Și de cei modern și bun
În fața tuturor, dar mai ales al activistului de la C.A.P., care avea plan și impunea cote fiecăruia pentru a da animale la GOSTAT, Moșul meu a rămas neclintit.
Stia Taina Poftei și a Gustului Unic de Cârnat Bănățean.
Pe care doar o carne aleasă, cu un pic de seu de berbec și o slănină de mangaliță, într-un “zămicit” (amestec) secret (cu usturoi și piparcă iute), pus apoi într-un maț subțire de oaie, ți-l pot oferi.
,,Cârnații Băionilor”!!!
Ai moșilor și strămoșilor mei.
Aleluia!
Doamne… ce gust!!
Și ce arome!!!! …
Le-am uitat!
De când Ei au plecat, iar eu m-am mutat la Cluj.
Pierdute au fost!
Până ieri.
A doua zi după Buna Vestire.
Astupate fiind de năvala simțurilor industrializate și măsluite, de astăzi.
Gusturi și Simțuri Unice.
Ca și Amintirile.
Din Copilăria mea.
De Poveste!
Cu Taica și cu Maica.
Rotindu-se în jurul Soarelui lor.
Eu!
Copilul!
Lui Danilă și a lui Floarea.
Ion al Băionilor!
Cel care le purtam Numele, supranumele și Fala-n lume.
Cu toate Darurile, îndemânările și defectele noastre.
Cele știute și cele tăinuite…
Eu!
Nerăbdător, pe scăunelul făcut de Tata, in cuina noastră din casa zidită cu cărămidă arsă, la 1893.
Privindu-i pe Taica și pe Maica.
Frământând zămicitul în postava de lemn.
Ca să-i dea savoarea Bradului din care a fost cioplită.
Zorindu-i! Că mi-s flămând și iar văd vânăt în fața ochilor.
Doamne!
Eram Îmbătat de adierea mirosului acela.
Unic! Irepetabil!
De Mirodenii.
Multe. Știute!
Doar de Maica.
Ea le culegea din Poeni, la vremea lor.
Mirosul ăla!
De Mâini.
Bătătorite! Și pricepute.
Ale Moșilor mei.
Inițiații!
În plăcerea Cinei.
Împărtășite cu cei dragi.
Și cu Hristos!
Dumnezeul nostru.
Pe care-l pofteau de fiecare dată la masă, alături de noi.
Împreună cu toți strămoșii, Binefăcătorii și dușmanii noștri.
Invitați primii!
Ca să simtă Bunătatea, Iertarea și Generozitatea noastră.
A Băionilor.
Plămădiți din lutul Arnegului. Și din Pădure!…
Taica și Maica!
Cei care mi-au gătit cel mai bun cârnat.
Pe care l-am mâncat vreodată.
Din carne de mangaliță.
Copt alene în cratiță din fontă groasă ca
țestul de pită și în cuptor cu foc din lemn de fag…
…Taica!
Supraviețuitor al cumplitului bombardament al artilerie italiene, din marea bătălie de la Vittorio Veneto, unde-l pierduse pe fratele său, sergent și el în armata imperială, învățase din lecție de viață și de moarte ce har mare-i răbdarea.
Țin minte cum îmi povestea, reintorcându-se pe front, despre “time-ingul” bombardamentului italienilor.
Cum bombardau tranșeea, precum bați o ceafă de mangaliță cu bătătorul.
A învățat să aibă răbdare. Și asta l-a scăpat.
Răbdare avea și cu țestul de fontă, ca să se incingă fain.
Apoi așeza Cârnații.
Trecea o veșnicie de foame până-i gătea.
Lăsându-i să se coacă bine.
Taica!
Dragul meu.
Maestrul Ospățului și-al gustului din Copilăria mea.
Pe care Dana mi l-a readus în simțuri.
Ieri seară.
Înainte de Asfințit.
În Casa noastră din Prilipeți.
Pe care am venit de la Cluj, ca să o rânduim.
Așa cum se cuvine.
Ca să primească Lumina în Noaptea de Înviere.
Laolaltă cu Grădina și Livada plină de lăstari și crengi sterpe…
Eram lihnit de foame, după ceasuri multe și grele de Muncă.
Eram doritor de-o Poftă, ca atunci când așteptam bunătăți pe scăunel.
Dana a scos din desaga, cu care a venit zilele trecute în vacanță, din Germania, o pungă pe care scria in nemțește.
Înăuntru erau niște Cârnații subțiri ca ai lui Taica.
Am desfăcut punga și mirosul mi l-a răpit pe Copilul din suflet.
Ducându-l în acele zile tihnite.
Când așteptam Ospățul pe scăunel.
Am cautat degrabă cratița din fontă și am aprins foc din lemn de fag.
A durat o vreme până metalul s-a încins cât trebuie și mi-a fost drag să văd pofta din ochii celor doi Copii, așezați fiecare pe un scaun.
Sfârâitul și mirosul specific unui cârnat copt mi-au arătat că a venit vremea.
Să simt din nou ce am uitat.
Am gustat!
Și-n gură s-a pornit Ciuleandra gusturilor Copilăriei.
Frenezia asta m-a aruncat prin timp …
Și m-am trezit lângă Taica, care mă învăța Rețeta pe care, poate, o primise și el de la vreun camarad neamț, ori austriac, din vremea războiului cel mare de demult….
Știi! Poți o viață să-ți ignori Rădăcinile și să te prefaci că ești altceva decât Esența din care te-ai zămislit.
Însă, întotdeauna vine Clipa în care redevii Copil.
Ca să te bucuri. Ca atunci..
Despre autor: Ion Novăcescu este doctor în istorie, comunicator și profiler politic. Este autorul a 8 cărți. Printre acestea se numără cele două volume cu Poveștile Minunate ale României și tratatul de istorie Modernizarea României.1875-1938. Oameni, Idei, Acte și Fapte.
