Autor: Ion Novăcescu
“Casa Dorca” – așa cum a fost numit orfelinatul de la început – a fost fondată în 1927, ca urmare a unui eveniment tragic petrecut în comunitatea baptistă din satul Prilipeţi, Valea Almăjului, judeţul Caraş Severin. În urma decesului unui membru al acestei comunităţi au rămas fără niciun sprijin şase orfani, de
care se îngrijea doar mama lor. Cea care, însă, nu prea avea resurse să-i crească, existând riscul să-i piardă. Bunicul era unul dintre fruntaşii satului, fiind şi unul dintre apicultorii şi pomicultorii renumiţi ai Banatului care, alături de cei şase copii ai săi, munceau mult pentru a întreţine o gospodărie serioasă.
Nenorocirea acelei familii nu a putut fi ignorată de familia din care fac parte. Astfel că, Miron și Maria Novăcescu (bunicul și bunica mea) au donat în 1927 suma de 44.000 de lei, care a fost o sumă imensă la acea vreme, având vedere valoarea leului în 1927. Acest fapt este confirmat de actul de donaţie făcut asociaţiei care administra orfelinatul; document autentificat la notar doar în 1939. Actul s-a făcut după 12 ani, fiindcă în toată această perioadă familia Novăcescu a fost cea care a purtat grijile materiale cu construcția casei, plata taxelor și a impozitelor, precum și o mare parte a costurilor de întreținere ale orfanilor. La început, în 1927, Bunicul a cumpărat un teren intravilan, precum şi materiale de construcţie cu care membrii comunităţii baptiste, în frunte cu păstorul Ion Şuveţi, au ridicat orfelinatul. De asemenea, Bunicul a oferit orfelinatului şi 10 familii de stupi, precum şi alimente, materiale, haine, precum și bani pentru întreținere. Vezi, în acest sens, foto cu Actul de donaţie. De asemenea, din relatările pe care Bunicul mi le-a făcut în copilărie despre activitatea și dăruirea sa pentru copiii orfani și instituția orfelinatului țărănesc, am reţinut povestea “Drumului cel lung“, făcut de dânsul, alături de tata, în septembrie 1947, la Cluj.
Din cauza cumplitei foamete care a pustiit România în 1946 și în 1947, cămara de alimente a orfelinatului era goală. În același timp, inflația galopantă lovea năucitor posibilitățile românilor de a face față acestei groaznice provocări. Ca fapt istoric sunt demne de reținut succesivele migrații ale oamenilor din Moldova – greu lovită de cumplita secetă a anului 1946 și, evident de foamete – către Transilvania și Banat, în căutarea hranei și a unui loc de muncă. Sărmanii moldoveni, lipsiți de resursele necesare supraviețuirii, au ajuns să se urce inclusiv pe vagoanele trenului Iași -Timișoara, ca să scape din Infernul foametei. Din aceler groaznice zile a rămas în tradiția românească porecla de „Foamea” pentru acest tren și această rută. Bunicul a citit în ziarul la care era abonat că se găsesc cereale mai ieftine la Cluj. A recurs la ultima rezervă pe care o avea. Oala de lut plină cu „cocoșei” din aur (moneda de 20 lei-aur, care a circulat în România până la primul război mondial).
Fotografia de epocă, de mai sus, publicată într-un ziar din 1947, îl reprezintă pe Bunicul alături de cei 30 de copii ai săi, orfanii, cel mai probabil la întoarcerea de la Cluj cu grâne, întrucât gestul său a provocat o mare emoție, iar întoarcerea sa cu căruța a fost un mare eveniment în cadrul comunității baptiste din Banat. După cum spuneam, el și tata au 
mers o săptămână, cu căruţa cu cai, de la Prilipeţi la Cluj, pentru a le aduce copiilor orfani cele necesare traiului. În timpul „Drumului cel Lung”, desfășurat în luna noiembrie a anului 1947, din cauza frigului și a ploii necontenite, care a durat trei zile la rând, tata – care avea 18 ani – s-a îmbolnăvit rău, în urma unei pneumonii severe. Cei doi abia au ajuns la Cluj, fiindcă tata a făcut febră mare și din cauza complicațiilor a intrat într-o stare de comă. Timp de mai multe zile a fost la hotarul dintre viață și moarte. Bunicul a reușit să găsească o gazdă unde să-l pună la adăpost pe băiatul său. Timp de mai multe zile nu s-a observat nici o ameliorare a stării de sănătate, dimpotrivă pneumonia părea că devine tot mai agresivă. Bunicul mi-a spus că atunci s-a dat cea mai cumplită luptă în el, fiindcă zilele treceau, iar el nu se putea desprinde de lângă căpătâiul copilului său bolnav, care zăcea într-o casă străină din Cluj. Pe care nu-l putea părăsi, lăsându-l singur acolo, da nici nu-l putea lua cu el în căruță, fiindcă astfel l-ar fi omorât cu zile. În același timp, gândul îi era la ceilalți cinci copii ai săi și la cei 30 de copii orfani, care nu mai aveau ce să mănânce. În cele din urmă trebuia să aleagă. Va rămâne lângă băiatul său bolnav sau îl va abandona, plecînd cu căruța cu grâne către Prilipeți, pentru a le duce de mâncare celorlalți 35 de copiii ai săi? Blestemată încercare pentru un părinte. Mângâietorului, pe care Bunicul îl invoca – țin minte – la fiecare rugăciune a sa, i s-a făcut milă și a intervenit pentru a-i ușura alegerea bietului om rupt în două.
În acea casă unde găsise adăpost pentru bolnavul meu tată – probabil de oaspeți? – locuia și o tânără infirmieră de origine maghiară. Aceasta – sublinia mereu bunicul – era tare frumoasă și blândă la suflet, având ochii verzi și părul roșcat. A prins drag de tânărul de 18 ani, înalt, cu ochi albaștri precum cerul senin de iunie și cu părul negru și dat pe spate. Ea s-a oferit să-l îngrijească pe tata. A obținut pentru el, de la spitalul unde lucra, mai multe flacoane cu penicilină, pe care i le-a administrat, punându-l pe picioare după mai bine de două săptămâni de luptă cu nemernicul de virus. O șansă în plus pentru tatăl meu a fost că avea un organism robust și o statură atletică. În acele zile de apropiere și trăire, între cei doi tineri s-a legat o puternică poveste de iubire, despre care tata nu a dorit să-mi spună prea multe. Cert este că o parte din sufletul său a rămas la Cluj, alături de o femeie frumoasă pe acre nu o știu și într-o casă necunoscută.
După ce a fost asigurat de tânăra infirmieră că poate pleca liniștit spre Banat cu căruța sa încărcată cu grăne din piața Clujului, Bunicul a dat bice cailor, ajungând în Banat cu merindele necesare traiului. Tata a revenit și el acasă după mai bine de o lună. Până când a murit, Bunicul s-a îngrijit de
clădirea zidită de el, chiar dacă a fost confiscată de comunişti şi folosită în alte scopuri decât cel umanitar-caritabil. În copilăria mea, la începutul anilor 80, din cauza nepăsării a ajuns aproape de distrugere. Doar într-o singură cameră a fostului orfelinat mai
funcţiona dispensarul satului. Totuși, în acei ani, eu eram tare mândru de El atunci când oameni maturi, foştii orfani, ne intrau în casă şi-l căutau pentru a-i da bineţe. Tata îmi spunea că Bunicul nu prea făcea diferenţa între copiii săi şi ceilalți copii ai săi, cei din orfelinat. După căderea comunismului, în anii 90, orfelinatul s-
a redeschis cu sprijin american şi occidental. S-a mai construit încă un imobil pe terenul generos cumpărat de Bunicul în 1927. În „Casa Dorca” din Prilipeţi, își găsesc an de an adăpost 30 de orfani îngrijiţi de comunitatea baptistă din satul Prilipeți, având însă și un constant sprijin american și occidental.
Am scris și publica această poveste a primului orfelinat țărănesc din România Mare pentru a se cunoaște actele şi faptele Bunicului meu – cunoscut în comunitatea baptistă sub numele de: Fratele Bătrân (întrucât a fost fondator al acestei comunităţi, alături de păstorul Ion Şuveţi). Legat de activitatea sa în cadrul comunităţii baptiste am de făcut două mențiuni. Prima şi cea mai importantă este legată de puternicile amintiri din copilărie când Bunicul mă lua de mână şi mergeam la serviciul religios, sâmbătă seara. Nu o să uit niciodată că El, Fratele Bătrân, cu o precizie nemţească – păstrată din vremea serviciului militar în armata austro-ungară – intra totdeauna ultimul în Adunare şi că nimeni nu mai avea voie să intre după dânsul. Ceea ce 
mă uimea de fiecare dată erau acele secunde de aşteptare în faţa uşii de la intrare, în care auzeam zumzetul dinăuntru şi, apoi, liniştea care încremenea când păşea înăuntru. La fel şi oamenii din bănci, cu capetele întoarse a salut către noi doi. Eu, puştiul copleşit de respectul care i se acorda şi El, Bunicul Venerabil. Cea de-a doua subliniere ţine de munca și de lupta permanentă dintre Bunicul şi mama mea cea ortodoxă pentru cucerirea sufletului meu. A fost o confruntare şi o polemică, o întrecere – mai bine zis – desfășurată în primii ani ai copilăriei mele zi de zi, ani după ani. Fără oprire. Mereu. În orice ocazie și-n orice loc unde eram eu și cei doi sau separat. Eram miza acestei confruntări care m-a antrenat pentru a fi rezistent la presiune psihică, răbdător, calm, atent la replici şi argumente și tolerant. Competiția aceasta dintre mama și bunicul m-a pregătit, practic pentru meseria de jurnalist şi de moderator TV. Lupta a fost câştigată de mama, care m-a botezat pe ascuns în religia ortodoxă.
Bunicul însă nu a cedat şi mi-a cucerit mintea. De la vârsta de patru ani, el, Ţăranul, a făcut lecţii de istorie, cateheză biblică şi relaţii internaţionale cu mine. Era abonat la „Magazin Istoric” şi la revista „Lumea. Alături de El am studiat criza rachetelor din Cuba, asasinarea lui Kennedy, am citit toate romanele importante din biblioteca sa şi a Tatălui meu şi am studiat Biblia. Iată câteva motive pentru care am rădăcini şi identitate de român creştin. Bunicul, Mama şi Tata mi le-au dat şi la fel fac şi eu cu fetele mele.
Mai este necesar să spun că de mic copil Clujul a fost astfel în gândurile și-n imaginația mea. A fost Canaanul pe care mi l-au descris Bunicul și mai ales Tata.
P.S. În emisiunea de mai jos – “Poveştile României”, difuzată de Look TV, în 9 noiembrie 2013, la care am participat alături de Sabin Gherman, am avut ocazia să vorbesc despre zidirea Bunicului meu, Miron Novăcescu, cel care, la 1927, a contribuit, din averea sa, la fondarea primului orfelinat ţărănesc din România.