Scurtă lecție de istorie. A IV-a Romă, Iorga, Brătianu și Catedrala Mântuirii Neamului. Și-un verset din Cioran

La nivel de idee, planul construirii unei asemenea impunătoare catedrale la București, capitala României Mari, s-a bazat: 1. pe viziunea politico-statală a premierului român Ion I.C. Brătianu și 2. pe teza istorică a lui Nicolae Iorga, cel care a scris lucrarea „Bizanț după Bizanț” și cel care a oferit oferit argumentele istorice, religioase și canonice responsabililor statali români. Într-o întâlnire pe care a avut-o cu regele Ferdinand, premierul Brătianu și mitropolitul primat, Miron cristea, Iorga le-a sintetizat teza sa istorică despre moștenirea Romei apostolice transmise Bizanțului după cucerirea Romei, capitala creștinismului, de către migratori. Căderea cetății în care se afla Biserica întemeiată de Petru, Apostolul lui Hristos, a determinat găsirea unui nou spațiu protector pentru creștinism, care a fost Constantinopopul. În limbaj simbolic acolo a fost a II-a Romă, care a rezistat până la 29 mai 1453, când sultanul otoman Mahomed al II-lea a întrat călare cetatea trecută prin foc și sabie. După căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, capitala creștinismului răsăritean s-a mutat în spațiul rusesc, având reședința când la Kiev, când la Moscova. Aceasta a fost a III-a Romă. E de notorietate faptul că țarii ruși se considerau moștenitorii basileilor bizantini și în numele acestei continuități marea putere de la Răsărit a vizat timp de secole să ajungă la Mediterana și să recucerească Bizanțul. În urma Revoluției bolșevice din octombrie 1917, soldată cu înstăpânirea comunismului ateu și prigonitor la Moscova, ortodoxismul european a rămas fără capitală și fără un simbol.

Însă venise, între timp, și vremea României, după un mileniu de adormire, vorba lui Cioran. Marele om de stat român și premier al țării, Ion I.C. Brătianu, a realizat imediat contextul favorabil pentru ca după Marea Unire de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, Bucureștiul să devină a IV-a Romă. Însă nu era simplu deloc, în condițiile în care România Mare era singura țară ortodoxă care nu avea patriarhie la 1924. Cu toate că era a șaptea putere a Europei, iar Biserica ortodoxă română avea, de facto, statutul de cea mai mare și mai importantă biserică a ortodoxiei europene (cu excepția celei ruse, care – din cauza izolării date de comunismul ateu – era în afara concertului european).

Prestigiul și statutul de putere mijlocie al României Mari era afectat de această stare de inferioritate canonică, în relația cu restul lumii ortodoxe. Este suficient să spunem că micuțele Grecia și Serbia, spre exemplu, erau autocefale, având patroâiarhii. Sau ce să mai spunem de așa-zisa Patriarhie a Constantinopolului care avea și are enoriași abia cât o parohie mai mare.  Iată de ce oamenii de stat români ai perioadei interbelice n-au mai putut tolera intolerabilul și-au trecut la acțiune.

Să ne reamintim faptele!

La începutul lunii decembrie 1924, guvernul liberal a luat decizia politico-statală de a se înființa Patriarhia României. Premierul Ion I.C. Brătianu argumenta în ședința de guvern decizia prin „superioritatea numerică și morală a Bisericii ortodoxe române față de celelalte biserici ortodoxe străine, de rolul mai mare decât al tuturor patriarhatelor împreună, pe care Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole, ca apărătoare și protectoare a creștinismului în Orient și, nu la urmă, de prestigiul politic de care se bucură statul român în rândul celorlalte state ortodoxe, prestigiu ce trebuia să și-l păstreze și prin poziția bisericii sale.” Conjunctura din lumea ortodoxă era favorabilă interesului nostru național. Guvernul turc tocmai îl arestase, la început de februarie 1925, pe patriarhul ecumenic Constantin și-l expulza din Constantinopol.

Ortodoxia europeană era în criză și-n haos, în vreme ce Bucureștiul era de facto cea de-a IV-a Romă. Putea să preia rolul de lider al ortodoxiei. În salutul pe care i-l aduce în Parlament, în 1 noiembrie 1925, după întronarea ca Patriarh al României a lui Miron Cristea, premierul Brătianu transmite lumii mesajul de putere și viziunea guvernului României Mari privind rolul Bisericii noastre ortodoxe. „În noua situație a statului român trebuia să apară deopotrivă noua situație a bisericii majorității neamului românesc.”

Însă Bisericii Ortodoxe Române  îi trebuia și un edificiu pe măsură, care să simbolizeze noul său statut de lider al ortodoxiei europene.

Inginerul politic Brătianu a acționat rapid, precum un constructor. La câteva zile după întronarea patriarhului, în 5 noiembrie 1925, în ședință de guvern, se aproba proiectul de lege propus de profesorul universitar clujean, Alexandru Lapedatu, ministru al Cultelor, privind alocarea sumei de 3.000.000 lei pentru întocmirea planurilor urbanistice și arhitecturale necesare construirii Catedralei Mântuirii Neamului. În același timp, premierul Brătianu solicita oficial primăriei Bucureștilor, prin ministerul cultelor, să pună la dispoziția bisericii terenul necesar pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Ce-a urmat apoi a fost un efort și-o perseverență de aproape 90 de ani… a Bisericii ortodoxe în a-și vedea ridicat edificiul așa cum l-a dorit întâiul patriarh român, Miron Cristea. Și nu numai el. Să ni-l amintim pe Emil Cioran, cu a sa zguduitoare rostire din Schimbarea la față a României. „Făcut-am multe bisericuţe în trecutul nostru, toate triste şi mici. Improvizaţii de credinţă (…),locaşuri minore şi amărâte ale dezerţiunii din lume şi nicio construcţie monumentală care să intensifice un sentiment de viaţă.”
Așadar, ridicarea Catedralei a fost rezultatul unei NEVOI NAȚIONALE de evidențiere europeană și a unui interes de putere al statului român întregit. Că astăzi discuția s-a mutat în plan ideologic și propagandistic e altă afacere, cu alte mize și alte interese. Nu este dat acestui articol al nostru să le abordeze. Însă, adevărul istoric este doar unul singur. Întocmai precum realitatea geopolitică și georeligioasă. Fiind în anul Centenarului de la Marea Unire a Românilor din 1918 sub nicio formă nu este admis să uităm marele act statal al ateului Constantin Stere „Unificatorul Basarabiei”, cel care – în calitate de președinte al Sfatului Țării (Parlamentul acestei provincii) – a trecut mitropolia ortodoxă a Basarabiei de sub jurisdicția canonică a Marelui Sinod Rus sub cea a Patriarhiei Române. În această perioadă se produce o mișcare în plan georeligios prin constituirea Patriarhiei Ucrainei – un adevărat act de independență al Bisericii ortodoxe ucrainiene de sub jurisdicția canonică a Moscovei.

Iată de ce, Catedrala Mântuirii Neamului, care se dorește a fi finalizată în acest an centenar, nu este doar un ediciu religios impunător, ci este în primul rând un simbol de putere și de influență românească. Iar acest edificiu monumental are nu doar un rol religios, ci împlinește o politică statală lansată în 1924 și slujește interesele de putere și de influență ale națiunii române în acest spațiu european și euro-asiatic.