Editorial

E nefiresc ca un jurnalist să critice opoziţia. Canoanele acestei meserii, ale acestei trăiri de spirit, spun că jurnalistul este un cenzor şi un critic vigilent şi incisiv al puterii. Presa românească, în ultimii 20 de ani, a ajutat constant opoziţia şi i-a transmis mesajele, cu sacrificii mari şi cu mult curaj. A făcut aceste lucruri în baza normelor deontologice, a principiilor morale şi, mai ales, din instinct de conservare şi de echilibrare a balanţei puterilor în stat prin funcţionarea principiului „rotativei guvernamentale”. Din păcate, însă, în ultima perioadă presa, şi în special cea clujeană, este nevoită să suplinească locul opoziţie şi să transmită publicului mesaje şi teme care în mod normal ar trebui abordate şi transmise de către liderii partidelor aflate în opoziţie.

Deşi ne propovăduiesc tuturor lecţii despre nevoia de a strînge cureaua în vreme de criză şi adoptă pe bandă rulantă legi prin care ne sufocă cu taxe şi impozite mărite, parlamentarii în general şi cei de Cluj în special nu s-au simţit, în cruntul an 2009, să fie solidari şi în fapte cu restul cetăţenilor contribuabili care le plătesc lună de la lună enormele costuri ale privilegiilor ce le au. O analiză temeinică pe care am avut şansa să o fac a cheltuielilor făcute anul trecut de cei 10 deputati si patru senatori de Cluj m-a stupefiat. Pentru simplul motiv că am comparat cheltuielile mele de jurnalist, ori de profesor, ori de doctor în slujba publicului cu ale lor. 

Recenta rostire băsesciană, conform căreia 99% dintre români ascultă manele şi sunt înnebuniţi după nunţile ţigăneşti, cu corturi şi gianparale printre blocuri, a avut darul să provoace un tsunami mediatic ce a izbit cu forţă mintea, inima şi sufletul şi aşa destul de greu şi prea mult încercatei naţii româneşti. Sfârşită de nesfîrşitele privaţiuni şi provocări ale crizei portocalii biata naţie română a mai primit un upercut la meclă după care, vrând nevrând s-a uitat la ea în oglindă, ca vaca la poarta nouă, să vază ce-o mai rămas dintrînsa, acum la împlinirea frumoasei vârste de 2000 de ani.

Trăim vremuri tulburi. Nebune. Pe care alţii le-au mai trăit şi de care se tem. Grozăvie! Noi, cei mai tineri, nu ne dăm seama, nu sesizăm pericolele care plutesc în aer şi cred că de accea ignorăm semnele de avertizare care, pentru cei gârboviţi de anii mulţi în care vremurile au fost peste ei, se văd cu ochiul liber sau se percep cu cel de-al şaselea simţ. Doar aşa îmi pot explica teama copleşitoare care-i stăpânea ieri pe pensionarii adunaţi într-un apartament din Gheorgheni şi care m-au sunat pentru a se plânge de o nedreptate. Sub nicio formă, nici în ruptul capului, acei clujeni bătrîni şi amărîţi n-au vrut să-mi spună adresa blocului unde reclamă ei că Termoficarea le-ar fi calculat o factură la întreţinere aberant de mare pentru pensiile şi apartamentele mici pe care le au.

Decizia de a scrie, la Cluj, un editorial neutru sau pro-Adrian Năstase poate fi cu uşurinţă catalogată a fi un gest tembel şi complet neinspirat. Nu poţi să fii sănătos la cap să faci aşa ceva în fieful lui Boc, unde statul e sub monopol şi cel puţin 85 % dintre cetăţeni sunt simpatizanţi ai dreptei şi anti-PSD. Iar restul, deşi gândesc altcumva, nu crâcnesc la ordinele Grupului. Care..., a ales! Pe altul. A risca să te pronunţi, la această oră, în sprijinul „simbolului mediatic al corupţiei româneşti”şi înaintea congresului în care pare că a înfrânt  îţi poate aduce doar beneficiul plăcerii gustului de flegmă şi rahat aruncate-n faţă de jigodiile din hrubele internetului.

La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era de la Dumnezeu e intaia porunca din Biblie şi temelia pe care s-a ridicat concepţia monoteistă şi s-a fundamentat morala creştină. Proorocii, Hristos şi martirii ne-au convins şi ne reamintesc zilnic despre cutremurătoarea putere de creaţie în bine a Cuvântului. Vorba regretatului părinte Nicolae Steinhard oala de lut a fost înainte Cuvânt în mintea olarului şi abia după aceea a luat formă trainică.