Editorial

De o vreme mă tot întreb ce naiba se întîmplă cu noi, locuitorii Clujului, de am ajuns să transformăm acest oraş atît de frumos, de civilizat şi de prietenos odată într-o junglă. Într-un tărîm atît de nesigur şi atît de agresiv în care dragostea, respectul sau cel puţin mila faţă de semenul tău îmi pare că lipsesc şi singurele legi care guvernează cetatea sînt cele ale egoismului, nesimţirii şi dispreţului. Aş vrea mult ca aceasta să fie doar o cugetare depresivă a mea însă ştirile care ne tot izbesc în moalele capului de vreo cîteva luni încoace îmi spun că nu greşesc.

De cateva zile traiesc o experienta halucinanta. Mai precis de la celebrul talkshow de la NCN, de miercurea trecuta, cand am provocat consternarea colegilor din platoul de pe lacul Chios pentru ca am cantat prima strofa a Internationalei si am spus ca interesele Clujului cer ca Emil Boc sa mai ramana in functia de premier. Internationala am cantat-o, provocat de anticomunistul agresiv, pe numele sau Rares Bogdan, care m-a facut socialist.

Marturisesc, inca de la inceput, ca sunt omul care nu poate ridica piatra pentru a lovi in semenul sau acuzat de nu stiu ce pacat. Pentru ca abia mi le port pe ale mele. Piatra n-as arunca-o in capul nimanui, dar un bici cu noduri tari le-as da peste maini unor scarbe din Cluj. Oameni dintre noi, care arata ca noi, dar care sunt aceiasi farisei de pe vremea lui Iisus. Deschizand o paranteza, cred ca astia-s niste oameni blestemati sa se nasca si sa moara comitand vesnic acelasi pacat: sa nu  se bucure nici ei si sa nu lase nici pe semenii lor sa se bucure de darurile date lor de Dumnezeu. Nu poate fi o pedeapsa si un pacat la adresa oamenilor mai mare ca asta.

Mi-am zis ca asemeni uliului din copilaria mea banateana, pe care-l urmaream ore intregi cum pluteste-n ceruri, suveran si detasat de nimicurile ce se intampla pe pamant, asa si eu trebuie sa ma desprind de mizeria si falimentul politicianismului romanesc, care ne-a dus pe milioane dintre noi la ruina. In primul rand morala si sufleteasca dar si material-financiara. Insa aidoma uliului, care imi infiora de fiecare data sufletul cu picajul sau fulgerator asupra harciogului arogant si imbecil, ce iesea din vizuina, parasit de griji, tot asa si eu ma pravalesc acum cu neagra furie si cu disperare asupra prostiei si nesimtirii politicianiste care deja ma sufoca.

Pe la inceputul anului 2004, pe cand era deputat si-n voga, alintat si promovat de catre toata mass media romaneasca, iritata de abuzurile si aroganta pesedista, Emil Boc s-a supus, la initiativa Antenei 1, mi se pare, unui test dur. Pe care l-a picat cu brio, dupa cum chiar el a marturisit. Daca memoria nu-mi joaca feste deputatul Boc a fost supus caznelor unui asa zis "test de supravietuire", intins pe durata unei luni, in care Boc a trebuit sa traiasca cu 4 ,4 milioane lei vechi, echivalentul unui salariu minim de atunci.

Up Date: In 9 aprilie a.c. am publicat in Foaia Transilvana editorialul de mai jos, ( vezi: http://www.ftr.ro/articol-21---numarul-fiarei-1570.php ), starnind critici si ironii stupide mai ales din partea ziaristilor portocalii. Iata ca astazi, oficiosul PD-L Cluj, pe numele sau Monitorul - are ca articol de fond: Medicii cer justitiei sa-i scape de telefoane, in cuprinsul caruia este descris iadul creat de autoritatile medicale in cabinetele medicilor de familie. Si totul este redat cu o seninatate si cu o nevinovatie angelica, ca si cum nu stapanii lor ar fi cei care au adus toate nenorocirile astea pe capul nostru iar ei le-au sustinut prin sute si sute de articole publicate. Scarbos, dea dreptul! Cum la fel de scarbos a fost si articolul de deschidere, din acelasi Monitorul, editia din 10 mai, intitulat: "Pitbullul Franks s-a ghiftuit cu amputarea salariilor si pensiilor romanilor".

Scriu aceste rânduri cu tristeţe dar şi cu speranţa că vorbele ce vi le spun să nu se împlinească. Le aştern pe hârtie ca şi cum ar fi despre mine. Sunt însă despre un om care ar fi putut fi mare. Cu adevărat vă spun că poate fi un mare om de stat! Dar care acum, iată, cu fiecare zi care trece, devine tot mai mic şi mai neimportant. Un om privit, aici, la noi, a fi providenţial. Căruia soarta i-a zâmbit mereu, i-a netezit căile şi i-a deschis toate uşile până sus, în vârful turnului puterii. Acolo unde se zămisleşte prezentul şi viitorul celor de jos care, pentru o vreme, obişnuiesc să ţi se închine şi să creadă-n tine.

De cand e lumea lume, filosofii şi marii iniţiaţi au căutat să afle secretul obţinerii fericirii pe acest pământ.Misterele bahice i-au învăţat pe oameni că starea de fericire se obţine din vinul roşu dens şi din dansurile frenetice şi descătuşătoare, în timp ce vechii egipteni credeau ca fericirea ţi-e accesibilă cu esenţele florii de lotus şi cu mult opium. Pe un alt plan, dar la doi paşi distanţă, în ţara Poporului lui Dumnezeu, Fiul Omului, ne-a învăţat că oamenii pot avea acces la fericire doar prin dragoste şi fapte bune pentru aproapele tău. Asta-i prima premisă a raţionamentului ce vreau să-l dezvolt.

În cazul lui Hristos, fiul lui Dumnezeu, a durat o săptămână şi a culminat cu Marea Biruinţă a Învierii  din moarte, după şase zile blestemate de ispite, chinuri, trădări şi insuportabilă tortură.. La români, Săptămâna Patimilor e perpetuă. Se derulează săptămână de săptămână, necontenit, de douăzeci de ani. Neîntrerupt. Zi de zi acelaşi chin şi aceeaşi tortură instrumentate de către idolul, prefăcut în stat, pe capul oamenilor.

Parcă o am şi acum în faţa ochilor, deşi au trecut 27 de ani, pe nefericita aceea de broască pe care am fost nevoit să o disec de vie la ora de biologie, în clasa V-a. Şi acum aud, deşi profesoara m-a asigurat că e paralizată şi că nu simte nimic, ţipătul ei surd de durere când i-am tăiat burta cu bisturiul şi i-au ţâşnit toate maţele afară. Ţipătul i-a izbucnit din ochi şi era pulsat în zeci de ecouri pe secundă de zbaterile acelei inimi micuţe ce nu se lăsa să moară.