A fost odată ca niciodată, că de nu ar fi fost eu nu aș avea ce să vă povestesc acum.
Era o zi superbă de iulie. Soarele se ridicase cu două degete deasupra piscului în spatele 
căruia-si petrecuse noaptea, când se auzi în tot tărâmul dintre nori Trâmbița lui Mercur.
Acesta era semnalul care se auzea o singură dată pe an și care-i anunța pe cei din înălțimi: zei, zâne și robi, că e Ziua lor.
A Mânăturilor.
Cele mai frumoase și afurisite dintre zâne.
Surorile mari ale Ielelor nebunatice
De a căror farmece și arătare pe pământ, in această zi, se temeau toate mamele și iubitele.
Fiindcă au o sălbatică și nestăvilită plăcere să prindă băieți îndrăgostiți în mrejele lor nevăzute.
Din care apoi, bieții de ei, nu mai vor in veci să-si dorească scăpare.
Rămânându-le acestora robi triști dar credincioși.
Amazoanele astea!
Ființe desăvârșite. Înăltuțe, viguroase, cu păr negru și ochi albaștri.
Minunile astea!
Ce nu au însă stare și împăcare. Și nici un loc de care să li se lege sufletul.
Fiind blestemate la nașterea lor să tot colinde lumi și universuri pentru a-și găsi Tihna, ce le-a fost ascunsă de Marea Vrăjitoare Lepa in Pădurea Neumblată.
La rădăcina Pomului Vieții, ce e când verde, când butoarcă putredă, in funcție de ochiul ce-l caută și crede că-l vede.
Mânăturile.
Superbele și ademenitoarele.
Desăvârșitele mânuitoare ale iluziei și stăpâne ale incertitudinii.
Pe care tatăl lor, Preaputernicul Ziditor al Universurilor, le pedepsise într-o zi, fiind sătul până peste cap de plângerile, rugăciunile și blestemele muritoarelor soții și iubite rămase fără sufletele bărbaților lor.
Astfel, pentru a le struni pofta nestăvilită de vânătoare și de stăpânire de suflete bărbătești Ziditorul Universurilor a construit, într-o noapte, când ele dormeau sleite, un tărâm al lor.
Pe care l-a ferecat cu zid nevăzut și de netrecut.
Acolo, tatăl lor, le-a ridicat fiecăreia câte un palat care avea de toate și-n care le-a lăsat și robii prinși cu arcanul iluziei pe pământ.
Ei! Robii. Fidelii ascultători și încrezători, pe care puteau să-i devoreze trupește cât vor.
Mișcat însă după o vreme de tânguirile fetelor lui inchise, care se plângeau că-s plictisite de robii și anturajul ce-l aveau, Marele Stăpânitor s-a lăsat înduplecat să deschidă o zi pe an poarta Tărâmului de Cleștar.
Lasându-le libere pe Mânături să zburde și să vâneze suflete prin cele universuri.
17 iulie e acea zi. Cea în care trâmbița zeului Mercur culcă zidurile la pământ și le redă libertate Frumoaselor Făpturi să captureze și să posede cum vor.
Învățate de atâtea sute de ani sa nu piardă o clipă din prețioasa zi, zânele cele mari așteptau gătite sau deghizate, după pofta inimii, sunetul după care tânjeau an de an.
Unele vânează ziua, altele așteaptă seara, ca să-i prindă-n mrejele lor vrăjite pe muritori.
Unele îi copleșesc cu apariția lor cuceritoare, facandu-i pe pe bărbați să rămână fără aer și să cadă din prima în genunchi.
Altele-i amețesc in dansuri și orgii nesfârșite, ce durează ceasuri dulci și multe, pe cei mai îndărătnici și neîncrezători.
Cele mai pricepute vânătoare sunt însă cele care vin în fața viitorilor robi cu o poveste tristă și emoționantă, facandu-i pe nătângii muritori sa se simtă eroi și cavaleri, in timp ce sunt prinși în mreje, precum peștii mititei. După care li se pune un juvăț fermecat la gât de care încă nu s-a auzit până acum să scape vreunul dintre cei prinși și posedați de frumusețea Ielelor. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus un rezumat de poveste așa…
P.S. În folclorul românesc zânele (ielele, mânăturile etc) nu sunt personaje pozitive. Acestea au devenit astăzi făcătoare de bine prin creațiile lieraturii anglo-saxone și în transpunerile cinematografiei americane. Așa după cum, sub ochii noștri, vampirii, monștrii, trolii sunt preschimbați acum în personaje pozitive.