Editorial

Îi auzim des pe diverşi politicieni aflaţi în funcţii locale, centrale şi mai ales îndestulătoare, cum rostesc ritualic şi pompos o imbecilitate mincinoasă, rod, poate, al ultimei fărâme de onoare din subconştientul lor tenebros. " Nevoia publică X sau Treaba Y va fi din acest moment prioritate zero pentru mine şi administraţia/ministerul/ primaria/guvernul meu." Prioritate Zero", au rostit şi rostesc, cu emfază de herculi încordaţi, gata de istovitoare munci în folos public, legiuni întregi de tâlhari cu cravate colorate, care exploatează ţara astafără niciun fel de taxă, ori arendă. Eldorado-ul unde pentru ei există o singură obligaţie legală, să spună periodic robilor: " Asta e! Nu se poate".

Orașul ăsta, Clujul, și cu sa romană rădăcină botezată de stămoși Napoca, mi-s în suflet de mic. De când aveam cinci ani și-am auzit Povestea bunicului despre călătoria Lui la Cluj. De fapt, despre drumul cel lung pe care l-a făcut, alături de Tata, în timpul Foametei, din aspra toamnă a lui '47. S-a pornit atunci, cu lumea-n cap, în căutarea grânelor pentru hrana orfanilor de război, luați pe lângă el și adăpostiți în noua clădire a orfelinatului, de peste drum de Biserica pe care el, Fratele Bătrân, o zidise. Taica-și cheltuise toată averea cu zidirea orfelinatului, în timp de foamete și la sfârșit de război și ca Să-l gate  fusese nevoit să vândă și rezerva de grâne a familiei. Hrana celor șase copii ai lui... Atunci cămările casei noastre erau goale. Și triste, ca și coliba (stâna) frumoasă de la Spinăt, pe care o și demolase, ca să folosească materialele pentru Orfelinat. În ziar scria că-n târgul din Cluj erau cereale și prețul era bun. Era Speranță și era și-o rază de soare-n orizontul acela roșu întunecat. Așa că au plecat, într-o dimineață pe la 3. De Acasă, din satul Prilipeți, din Valea Almăjului (județul Caraș Severin), cu coșia (căruța) trasă de doi armigi (armăsari) frumoși, zdraveni și sănătoși. Unul era negru, ca pana corbului iar celălat sângeriu și focos ca un războinic. Ca Moșul nostru, ca Matei Novăcescu...

De câte ori nu m-am întrebat (și poate că și Tu ai făcut asta) nu numai dacă Raiul există, ci și cum arată tărâmul minunat despre care bunicii ne-au vorbit frumos iar poveștile bisericești  naïve ni-l descriu ca un un „loc plin de verdeață, cu copilași rumeni și multă binecuvântare”. N-am avut pricepere până ieri și până astăzi, când dilemele mi s-au lămurit iar răspunsurile au țâșnit din valul mării. Din Draga și Dorita mea Mare. Pe care o pot îmbrățișa și-n spiritul căreia mă pot desfăta doar 7 (șapte) zile scurte pe an. Răspunsurile mi-au pătruns în suflet aidoma Răsăritului de Soare la malul românesc al Mării Negre... Lin, ascendent, mirific, liniștitor și cu multă bucurie.

E ușor să citești cărți de istorie și documente și să crezi că ȘTI ce-a fost în trecut și ce-au putut păți unii oameni. E ușor și superficial să crezi asta. Fără să simți ce a simțit un evreu căruia i s-a pus o stea galbenă în piept și din cauza acestui semn alți oameni, pe stradă sau într-o piață, l-au scuipat și bătut. Iar alții l-au aruncat într-un vagon de vite și apoi l-au gazat și ars de viu. E ușor să citești sau să vezi filme și să crezi că ști despre cei denunțați în anii 50 că ar fi dușmani ai poporului și din cauza asta să-și fi pierdut familia, averea, casa, serviciul, libertatea și viața. Fără ca tu să simți asta pe pielea ta. Abia când ești și tu denunțat, că ești ne-om și fiară, deși n-ai făcut la nimeni rău, vei ȘTI. Și vei citi istoria altor oameni cu alți ochi.

Nimic nu-i nou sub soare, aşa după cum, poate, cred, ori se amăgesc unii. Citesc amuzat pe feisbuk şi pe saituri mirările şi indignările unor valeţi şi menajere mediatice, din ambele tabere, faţă de "scârbavnica" coabitare şi "prietenie" politică dintre d-nii Băsescu şi Ponta. În acelaşi ton grav şi prăpăstios sunt şi jeluirile unor oameni sinceri şi naivi, dar şi ale analiştilor şi activiştilor neinformaţi, necitiţi şi proşti grămadă.  Toate aceste rostiri sunt semne limpezi ale aşa numitei "panici din desiş" şi ale confuziei ideologice, care au lovit infanteria politică şi artileria mediatică băsisto-uselistă, din momentul în care ordinele şi planurile de luptă au încetat să mai vină de la marile cartiere generale ale puterilor de stânga şi de dreapta. Obişnuiţi să-i spurce continuu pe "plagiatorul" Ponta sau pe "guvernatorul-beţiv" Băsescu, infanteriştii şi servanţii mediatici ai celor două tabere foste-n război până acum sunt chiauni de cap şi nu mai pricep nimic. În

In verile copilăriei din Banatul meu drag traiam cel mai intens viata atunci cand eram la strans de fân undeva, prin vreo poiana din padure şi, la orizont se adunau nori negri, semn de furtună. Îmi aduc aminte cum se comprima timpul şi cum îmi zburda sângele prin vene, la vederea disperării mamei că se strică fânul din cauza ploii şi n-om avea vacii ce da de mâncare. Cu toate fibrele şi cu toţi neuronii mei încercam să adun cu furca, pe claie, la fel de mult fân ca ai mei, în vreme ce furtuna se prăvălea din deal peste noi. Furioasă şi învelită-n nori negri şi urâţi. Aruncându-şi trăsnetele şi stropii grei de apă scumpă după noi. Şi întotdeauna Ea venea pe furiş. Când era senin, cald şi bine. Şi de fiecare dată se nimerea tocmai când ne puneam la masă, la câte-o umbră de pom şi la mijloc de zi încinsă. Era o întrecere grozavă între noi, oameni mici şi slabi, şi Prea Puternica Natură pentru stăpânirea unor smocuri de paie moarte şi uscate. Îmi aduc aminte că şi din mine ţâşnea ploaie de stropi de sudoare şi de furie, că nu-mi pot mişca mai repede mâinile şi picioarele, ca să salvez mai mult fân de la stricare. Şi de fiecare dată ne opream brusc. Eu, mama şi tata,  ca nişte clăi în formă de fiinţe împietrite şi mulţumite că, deşi au pierdut mult fân, au scăpat netrăsnite.

Peste putine zile se implinesc 20 de ani de cand am publicat primul meu articol. In toti acesti ani am facut presa cum am stiut si cum am putut. Uneori bine, alteori slab. Ca a trebuit sa invat pe pielea mea. Uneori am avut curaj si inspiratie, alteori am acceptat compromisul si am inchis ochii la prostie si abuzuri, ca sa supravietuiesc, alaturi de familia mea. De cele mai multe ori insa, am cautat sa ajut oamenii mai slabi si neajutorati ca mine. Ca sa onorez promisiunea facuta Doamnei care m-a scapat de cancer.

Precizare: dacă dl. Ponta îşi permite să fie parior politic, jucând PSD-ul şi procentele electorale ale USL la ruleta electorală, cu un risc imens, eu de ce n-as fi un parior mediatic?! Numai asa, ca sa-mi testez intuiţia şi analiza, pe care sper să mi-o intemeiez pe raţionalitate şi fapte reale. În plus, ceea ce vom expune mai jos este o rostire diferită şi contrară avalanşei de sentinţe si acuze în ceea ce noi denumim "linşarea politico-mediatică a Domnului Dan" în cazul afacerii politico-electorale "Oltchim".

 

Înainte de orice, pentru a fi limpede înţeles titlul acestui articol, e nevoie să spunem că bătălia Stalingradului, din cel de-al doilea război mondial (1942-1943), a schimbat cursul războiului pe frontul de est; ofensiva panzerelor germane fiind oprită pe malul Volgăi şi-n ruinele oraşului ce purta numele sângerosului dictator bolşevic. Stalingradul nu avea nici o importanţă strategică pe harta războiului mondial. Moscova era, cu adevărat esențială, însă Hitler a schimbat direcţia ofensivei armatei germane din cauza importanţei simbolice a oraşului cei purta numele "omului de fier". Căderea Stalingradului în mâinile mareşalului von Paulus ar fi însemnat prăbuşirea imaginii comunismului invincibil în sufletele milioanelor de sovietici şi odată cu ea un întreg sistem ce-ar fi fost demoralizat şi dezorganizat. Atacarea Stalingradului, alocarea unor resurse militare şi materiale uriaşe, precum şi pierderea unei întregi armate acolo a însemnat eroarea capitală a lui Hitler si, in cele din urmă, pierderea războiului. Pentru a-şi apăra şi păstra simbolul, Stalin, prin comisarul şef Nikita Hruşciov, a sacrificat peste un milion de oameni şi resurse uriaşe. A fost, nu-i aşa, o bătălie titanică, de pe urma căreia se mai suferă încă.

Politica clujeană, în aceste ceasuri lungi de aşteptare, are un strop din dramatismul epic şi epopeic al asediului cetăţii de la Masada. Atunci, luptătorii evrei, sfârşiţi şi însetaţi de îndelungata încercuire romană, erau îmbărbătaţi să creadă în victorie, fiind asiguraţi de conducătorii lor de pogorârea salvatoare a lui Mesia. Astăzi, la distanţă de 2000 de ani şi nu în pustiu, ci pe malurile unui râu romanizat, şi pe o scenă de operetă tristă, se rostesc cu voce tare, de se-aud şi-n piaţă, necăjite rugăciuni şi incantaţii. Toate menite să-l pogoare, pentru a doua oară, pe al lor Binefăcător şi Mântuitor. Pe cel care, sub nume de rob, Emil, s-a întrupat, dar care-i încă slăvit şi crezut a fi drept Mântuitorul de la Răchiţele. Pe scenă şi-n scenetă speranţa şi disperarea sunt mari. Pentru că, în aceste ceasuri din urmă, asemeni lui Mesia, El e Duh.